Înainte, şeful era pentru subalterni Dumnezeul absolut al întreprinderii, al instituţiei de învăţămînt, al aprozarului pe care îl conducea. Te simţeai obligat să-l perii, să-i faci temenele, să-i aduci ţuică şi cîrnaţi de la ţară (dacă era bărbat) sau un cadou consistent de 8 martie (dacă era femeie). Rareori şefii erau schimbaţi din funcţie, fiindcă nu exista o concurenţă reală. Dacă făceau vreo tîmpenie, erau mutaţi într-altă parte, unde ocupau tot posturi de conducere.Astăzi, şeful se transformă treptat în manager. Mai ales în sînul marilor companii el este ales din rîndurile angajaţilor "fruntaşi" care sînt instruiţi în prealabil pe la diverse cursuri de "cum să fii lider" (ca să ne ferim de stereotipii termeni englezeşti). Un exemplu: la un curs de trei zile la hotel Marriott eşti obligat să dormi la hotel chiar dacă locuieşti în Bucureşti, pentru a nu ieşi din "atmosferă", cu familia aflată la nici un kilometru distanţă vorbeşti la telefon.Astfel, oricine poate să aspire la funcţie şi să-i sape pe alţii pentru a o obţine. Diferenţa este că la prima abatere are toate şansele "să zboare", prilej de mare bucurie pentru cei care aşteaptă pe listă. Totuşi, un post de şef poate inspira nesiguranţă şi nu mai e deloc confortabil pentru cei cărora nu le convine să-şi asume responsabilităţi.Şi atitudinea faţă de şefi începe să se schimbe. E indicat să-i spui şefului pe nume, după model occidental, uneori mai ieşi cu el la o bere, alteori vă împărtăşiţi impresii despre ultimul film pe care l-aţi văzut în oraş. Vă trageţi de şireturi că doar vă antrenaţi în aceeaşi echipă... Dincolo de astfel de detalii, există însă o ierarhie care să se bazeze pe un sistem de valori? Cine e acolo sus îşi merită cu adevărat funcţia? (A. P.)