Secretele de care nu știi

Publicat în Dilema Veche nr. 809 din 22-28 august 2019
Secretele de care nu știi jpeg

Cînd am aprins lumina din hol, acasă, după aproape 24 de ore petrecute prin aeroporturi și încă vreo 12 prin diverse alte mijloace de transport în comun, m-am întrebat pentru o secundă dacă nu cumva sînt încă în avion și doar visez că m-am întors. Mi se întîmplă des să uit unde sînt, să visez că visez, să visez ceva ce o să fac peste cîteva ore sau ceva ce-am făcut deja, dar prost, numai ca să reiau, o dată și încă o dată, scenariul, într-un soi de autoflagelare executată fără milă de subconștientul meu.

Apoi m-am descălțat și-am văzut praful roșu de pe bocancii mei. În praful ăla stătea, ca o bornă kilometrică proaspăt vopsită, întreaga poveste a călătoriei mele, realitatea faptului că adusesem cu mine o mică frîntură din Africa subsahariană pînă în apartamentul meu de pe o stradă oarecare din București – și certitudinea faptului că nu visez. Drumurile de pămînt din Lugarawa, plaja de la lacul Malawi, praful din Dar es Salaam, nisipul din Zanzibar – toate stăteau înghesuite în povești microscopice pe botul bocancilor mei gîndiți, produși și vînduți tocmai în capătul opus al lumii.

Mi-am dat seama atunci cîte secrete ascund, de fapt, obiectele pe care le iei cu tine în călătorii. Un aparat foto digital stricat, pe care nu-l mai pot repara, dar nici nu îl pot arunca: ultimele lucruri care s-au văzut prin obiectivul lui au fost niște crabi care mîncau firimituri de pîine căzute dintr-un panino cu chorizo, într-o lagună de pe Coasta Amalfi. Un loc secret, de care știe – de fapt – tot Internetul, Bagni della Regina Giovanna.

Un aparat foto analogic instant, ale cărui ultime cadre au fost portretele unui prieten cu care am zăcut, vreo două zile, pe o plajă dintr-un sat de lîngă Barcelona, și care a adus cu el, în obiectiv, urme uscate de sare, ca pe niște cicatrici de război.

Rucsacul meu verde, la care cînd mă uit parcă văd toate obiectele pe care le iau de obicei cu mine în călătoriile lungi, așezate mereu în același fel: pelerina de ploaie în capac, șlapii într-un buzunar din partea de jos, sticlele cu apă în laterale, pașaportul ascuns într-un buzunar secret din interior.

E timpul să te muți, din nou, pentru a cinșpea oară în ultimii zece ani. Și te uiți în jur, prin casă, și parcă toate obiectele îți vorbesc. Unele îți spun în șoaptă povești frumoase, despre primul tău birou, unde primul lucru pe care ți l-ai cumpărat a fost un filtru de cafea.

Altele îți amintesc brutal despre o zi în care ai crezut c-o să mori.

Și apoi sînt obiectele alea pe care le cari peste tot după tine, deși nu-ți folosesc sau nu-ți amintesc de nimic în mod special, pentru că, de fapt, îți amintesc de tot. Sînt pur și simplu o parte din identitatea ta. Prima ta chitară și basul pe care îl ții în husă, într-un colț de cameră, și te juri că o să-l mai iei la gîdilat din cînd în cînd, dar n-o faci niciodată. Cîteva zeci de ecusoane de acreditare jurnalistică la tot felul de concerte și festivaluri. Un teanc de carnete și agende pline de mîzgăleli, notițe, numere de telefon, liste de chestii de făcut și cuvinte care nu-ți mai spun nimic. Dar pe care nu le poți arunca, pentru că ele oglindesc fidel exact haosul din capul tău.

Jurnalele din școala generală, ale căror capitole încep toate, dramatic, cu: „Trebuie să povestesc despre ziua asta. A fost cea mai rea din viața mea.“

Se spune că oamenii care se mută des au din ce în ce mai puține lucruri. Și cred că e adevărat. Dar lucrurile pe care totuși alegi să le păstrezi sînt cuferele secretelor tale, unele dintre ele atît de criptice, că nici tu nu mai ții minte ce înseamnă de fapt.

E prea tîrziu să mai repar ceva / Toate jucăriile sînt stricate / Și pe cele noi le stric imediat ce le primesc / Sînt un copil care nu știe decît să strice / Cred că tocmai s-a stricat frigiderul, scrie, aproape indescifrabil, pe o pagină aleatorie dintr una din agende. Cuvintele sînt flancate de o listă de cheltuieli și de un to do list, în care „vineri, 14,00, 20 noiembrie“ pare să fie o dată importantă, pentru că este înconjurată de un chenar.

Sînt un om a cărui față aproape că posedă o voință proprie. Nu sînt în stare să mint și n-am fost niciodată. Doar ca să încerc să mint trebuie să fac eforturi supraomenești ca să-mi opresc sprîncenele din a țîșni de capul lor în sus atunci cînd nu trebuie. Motiv pentru care nici nu mă străduiesc prea tare să fac asta. Sau să ascund lucruri. De fapt, singurul mod prin care pot minți eficient este să cred și eu ceea ce spun, să înlocuiesc în capul meu realitatea cu povestea pe care am nevoie să o spun.

Pentru că, de fapt, toată lumea îți știe secretele. Sau le intuiește. Așa cum orice căutare pe Internet cu „hidden beaches“ te duce pe plaje pline ochi de oameni care au căutat tot „hidden beaches“. Poți încerca, sigur, „hidden hidden beaches“ sau „really, truly hidden beaches“ sau chiar „pe bune, vreau o plajă ascunsă unde să nu fiu decît eu“, dar adevărul e că, la fel ca sprîncenele mele, nici Internetul nu știe foarte bine să ascundă lucruri.

Așa că singurele secrete care se păstrează cu adevărat sînt secretele pe care nici tu nu le mai ții minte, dar pe care le țin minte obiectele tale și praful roșu de pe bocanci. La care te uiți uneori nostalgic, dar nu mai ții minte de ce. Un mileu aruncat într-o cutiuță metalică, peste un teanc de monezi de 10 bani, pare să fi fost important la un moment dat, dar nu mai știi de ce. Nu mai ai decît un fel de tandrețe intuitivă, care te anunță că obiectul are o semnificație, fără să mai știi exact care e.

În obsesia modernă pentru eficiență, oameni ca Marie Kondo te învață să arunci cît mai mult și să păstrezi cu tine doar lucrurile care îți produc bucurie. Dar ce te faci, de pildă, cu albumele de la nuntă, după ce ai divorțat? Nu e și durerea o parte din tine? Îți dorești cu adevărat să ștergi tot, ca în Eternal Sunshine of the Spotless Mind, fără să iei în calcul faptul că n-ai fi avut parte de multe alte bucurii dacă n-ai fi trecut prin durerea de care îți aminește un oarecare obiect din casă?

Sigur că, pînă la urmă, nu te împiedică nimeni să arunci tot și să rămîi doar cu ce ai în cap, cu amintirile pe care ți le poți rearanja și reinterpreta tu după cum dorești. Dar atunci o să îți pierzi și unele din secrete. Or să-ți rămînă doar secretele de care știi, cele care îți ridică automat sprîncenele într-un fel care te dă de gol. „Hidden beaches“ de pe Internet, pe care, de fapt, le știe toată lumea.

Odată, demult, am descoperit că primisem cadou o monedă pe care mi-o doream, de la cineva care între timp murise. Obiectul ăla mic, metalic și anost ducea cu el cel mai mare secret posibil: asistase la moartea stăpînului său. Sînt păstrătoarea acelui secret și în ziua de azi. Dar nu-l cunosc. Și nici nu sînt sigură că vreau să-i dau drumul în lume. 

Ioana Epure e reporter, fotograf, călător şi om pentru cîinele ei. O găseşti, cu texte, poze şi poveste, pe ioanaepure.ro.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.