„Un ziar fără erori este un ziar care nu va ajunge niciodată la timp pe tarabă“ – este concluzia unui studiu despre erorile şi credibilitatea presei nord-americane. Autorul cercetării a descoperit că aproximativ 60% dintre articolele apărute în ziarele din Statele Unite ale Americii suferă la capitolul „acurateţe“, iar cele mai frecvente erori sînt citarea incorectă a surselor, titlurile inadecvate, cifrele greşite, numele, data şi vîrsta redactate eronat. De altfel, preocuparea pentru acurateţe în presa anglo-saxonă este vizibilă prin numărul mare de erate şi scuze – în ziarele importante există pagini dedicate pentru erorile comise în ziua precedentă – care apar în mod regulat. În România, scuzele faţă de cititori, după o greşeală făcută de un autor ori de o instituţie media, sînt rare şi apar în special numai datorită unor reglementări ale CNA  – în cazul televiziunilor – sau după ce se ajunge la tribunal – în cazul ziarelor.

Între viaţă şi soţie 

Apetenţa asumării greşelilor în presa de limbă engleză a fost speculată de un jurnalist  din Montréal care vînează eratele cele mai amuzante şi le postează pe site-ul Regret Eroarea (www.regrettheerror.com). Acesta a publicat chiar o carte cu cele mai interesante erate din vasta sa colecţie, printre care: „Domnul Smith a spus în sala tribunalului «Îmi pare teribil de rău. Am o viaţă ştearsă (a dull life)». Acesta nu a spus, cum noi am relatat eronat, «Am o soţie ştearsă (I have a dull wife)». Ne cerem scuze domnului şi doamnei Smith“. (Daily Mail

Evident, nu toate eratele sînt amuzante sau hilare, după cum s-a văzut în cazul în care o cifră a fost greşit redată după extragerea numerelor cîştigătoare de la loterie, iar un canadian a crezut că este fericitul cîştigător a 43 de milioane de dolari.  

Cultura jurnalistică a eratei 

Cele mai multe scuze ale editorilor englezi ori americani includ menţiunea că greşeala a fost neintenţionată, fie ea umană sau tehnică, şi consideră că cel mai important lucru e că ea a fost recunoscută iar cititorii şi ziarul îşi pot continua „viaţa de cuplu“ fără suspiciunea că cineva a minţit cu bună ştiinţă. În România, lucrurile stau, evident, altfel, după cum o dovedesc două enunţuri intrate în folclor: „Aţi minţit poporul cu televizorul“ şi „Hai să vedem ce mai mint ăştia în ziare“.  România nu a dezvoltat, în ultimii ani, o cultură jurnalistică a eratei şi persistă în ascunderea gunoiului sub preş, dacă nu există obligativitatea prin lege a retractării unei greşeli sau cel puţin o hotărîre judecătorească definitivă şi irevocabilă. De cele mai multe ori, în cazul televiziunilor, Consiliul Naţional al Audiovizualului obligă postul să-şi amendeze greşeala prin difuzarea sancţiunilor, iar, în cazul presei, scrise cele mai multe „reveniri“ asupra greşelii văd tiparul abia după ce „calomniatul“ prezintă hotărîrea judecătorească ce obligă ziarul la publicarea scuzelor. 

Scuza pe de-a-ndoaselea 

Lupta echipei jurnalistice cu adevărul ei este lungă şi îşi are rădăcinile tot în celebrul caz al găinii care a născut pui vii, în 1993. Puţini ştiu ce s-a întîmplat imediat după publicarea poveştii care a devenit o marcă negativă în istoria presei româneşti. Apariţia ştirii a fost o „bombă de presă“, dar continuarea a arătat cu cîtă inventivitate sînt înzestraţi ziariştii în momentul în care trebuie să-şi scape pielea. După apariţia ştirii şi „demascarea făcăturii“ în România liberă, nu numai că Evenimentul zilei nu şi-a cerut scuze, dar a continuat articolele referitoare la naşterea puilor de găină prin descoperirea unui „specialist veterinar“ – în Republica Moldova – care a confirmat că un asemenea fenomen este posibil. Totul a culminat cu intrarea în folclor a unui enunţ celebru – „EVZ a avut, din nou, dreptate“, un fel de erată pe de-a-ndoaselea, folosită copios după fiecare confirmare a unui articol contestat de colegii de breaslă ori de cititori. De fapt, acest tipar – „am greşit dar nu ne cerem scuze, ci găsim argumente în favoarea noastră şi susţinem adevărul nostru pînă în pînzele albe“ – este o constantă a presei româneşti. Nu retractăm că nu dă bine şi ne facem de rîs. Mai bine susţinem gogomănia pînă la capăt şi vedem la urmă ce iese. 

Cît de greu  se redactează o scuză 

Exemplul atipic al asumării greşelii în presa românească a venit tot de la Evenimentul zilei, în 2005, cînd publicaţia şi-a cerut scuze extinse după apariţia articolului „Noroc, doamna ministru – viciul de procedură al ministrului Macovei“. Articolul relata o presupusă beţie a ministrului Justiţiei de la acea vreme, Monica Macovei, iar scuzele au fost publicate atît în ziarul de a doua zi, cît şi la sfîrşitul unei investigaţii interne care a descoperit că viciul de procedură a fost al redacţiei, nicidecum al ministrului.  De altfel, pentru clarificarea cazului, cotidianul a folosit şase jurnalişti care au investigat timp de o săptămînă faptele relatate în articolul împricinat, au vorbit cu peste 40 de martori, iar concluzia a fost amplă şi fără echivoc: „Acest articol nu trebuia publicat. Apariţia sa în paginile ziarului nostru este o greşeală. S-au comis erori în lanţ iar, în final, principala responsabilitate aparţine redactorului-şef. Ziarul prezintă scuze definitive, fără rezervele păstrate la cea dintîi reevaluare jurnalistică, după o zi de la publicarea articolului. Aceste scuze necondiţionate sînt destinate cititorilor Evenimentului zilei şi doamnei ministru Monica Macovei“.  

Ca unul dintre jurnaliştii care au contribuit la cercetarea modului în care acel articol a ajuns să iasă din tiparniţă – de la metoda prin care reporterul îşi făcuse documentarea pînă la „filtrele“ editoriale care nu au funcţionat –, îmi amintesc nedumerirea noastră. Nu auzisem să se mai fi făcut, cel puţin după 1990, o anchetă internă de o amploare asemănătoare. Ni s-a părut ciudat să căutăm „găurile“ din documentarea unui coleg şi să redactăm apoi o scuză care se întindea pe o suprafaţă mai mare de ziar decît articolul care făcea obiectul investigaţiei interne. În plus, trebuia să evaluăm şi să punctăm care superiori ierarhici făcuseră greşeli, o situaţie pe care o priveam, cel puţin la început, chiorîş. Evident, mirările noastre erau o anomalie care venea dintr-o cultură jurnalistică neobişnuită cu erata şi scuza, cu cercetarea acurateţii unui articol scris de un coleg.  

971 de întrebări  suplimentare pentru acurateţe 

Marile ziare au un cult pentru „verificatorii de date“ (facts checkers – engl.) şi un exemplu recent arată cît de „nemiloşi“ sînt aceştia. The New Yorker a trimis cinci „verificatori“ înainte de publicarea unui articol despre Biserica Scientologică, iar aceştia au pus 971 de întrebări înainte ca articolul să vadă tiparul. Pentru noi, tipul acesta de verificare stîrneşte zîmbete, nu este privit drept o măsură de conservare a credibilităţii – pînă la urmă valoarea cea mai importantă a unei instituţii de presă. De altfel, prima reacţie în faţa unei greşeli, fie ea şi minoră, este ştergerea urmelor. Mă urmăreşte şi acum un titlu hilar al colegilor de la Adevărul din zilele în care duceau în ziar o lăudabilă campanie în sprijinul solistului trupei Iris, Cristi Minculescu. Artistul era internat în spital pentru un transplant de ficat, iar jurnaliştii de la Adevărul au titrat mare, deasupra unei fotografii de grup: „Inimi pentru Cristi“. Nu numai că nu am găsit o erată la această, să-i zicem, „inadecvare a titlului cu subiectul articolului“, dar ce-am văzut a fost ştergerea cît mai grabnică a urmelor de pe site şi înlocuirea titlului din momentul în care semnalele că făcuseră o gafă începuseră să devină clare.

Liviu Iolu este jurnalist.