Scurt tratat de jazzografie românească

Publicat în Dilema Veche nr. 312 din 4-10 februarie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Într-o perioadă în care fenomenele de nişă au mult de suferit, în mod special într-o ţară în care tot ce nu e subvenţionat moare lent, jazz-ul românesc pare să mai găsească, cine ştie de unde, resurse de oxigen. Orbecăind, de cele mai multe ori fără lămpaş în dotare şi fără vreo Luminitză (cea a lui Bălănescu, fireşte) la capătul tunelului, muzicienii români ai genului reuşesc să supravieţuiască printr-un proces total nefiresc: altoind un lăstar de nepăsare pe o tulpină care se încăpăţînează să înmugurească. Această alchimie a adaptabilităţii, specifică spaţiului mioritic, pare să fie reţeta perfectă; muzicienii români ocolesc tot ce nu-i ajută, sfidează orice manifestare grobiană, înfruntă ignoranţa şi sfertodoctismul. Şi cîntă.

Probabil că această bucurie simplă, aceea de a cînta, de cele mai multe ori pe sume derizorii, rămîne una dintre armele redutabile ale celor care se încăpăţînează să nu facă nici o concesie banalului. Dar şi aici, ca în mai tot ce ţine de artă, există unii mai răsfăţaţi, care primesc contracte şi sponsorizări mult mai uşor decît ceilalţi. Nu ştiu dacă ţine neapărat de capacităţile fiecăruia de autopromovare, dar sînt convins că de multe ori nu este o legătură directă între venituri/număr de concerte şi valoarea artistică. De aici, poate, şi exodul masiv al tinerilor muzicieni spre şcoli occidentale, fie că e vorba de Olanda, Germania sau Statele Unite. De cele mai multe ori nebăgaţi în seamă acasă, mulţi tineri îşi leagă speranţele de bursele şcolilor din Vest, acolo unde pot să studieze cu nume importante ale genului şi să mai cîştige şi ceva bănuţi şi notorietate cîntînd regulat în cluburi. Din păcate, conceptul de tînăr muzician de jazz la noi începe să devină un abur care se risipeşte discret şi dispare, în cele din urmă. Cauzele sînt multiple, dar cea mai importantă este lipsa unei educaţii muzicale solide, care să constituie fundaţia pe care să se sprijine cariera viitorului muzician de valoare. După cum îmi spunea pianistul şi profesorul Mircea Tiberian de curînd, „degeaba avem cîteva secţii de jazz la universităţile din ţară dacă sub acest nivel, cu excepţia Liceului «G. Enescu» din Bucureşti, nu există învăţămînt de specialitate sau e făcut după ureche. Aşa se face că noi la Conservator trebuie să acoperim goluri de cunoştinţe teoretice şi practice care ar fi trebuit asimilate la vîrste fragede, undeva prin clasa a V-a. De cele mai multe ori, aceste handicapuri se vădesc insurmontabile, cu foarte mici excepţii, aparţinînd unor instrumente unde se face un studiu de muzică clasică încă de timpuriu (pianul de exemplu), sau a unor talente cu adevărat ieşite din comun“.

Fenomenul nu e deloc îmbucurător, iar publicul român de jazz aşteaptă încă un nou val de muzicieni tineri care să-l aducă în cluburi. Sigur, există nume destul de importante de care ne putem agăţa în orice tentativă de evaluare artistică: Arthur Balogh, Cătălin Milea, Luiza Zan, Lucian Ban, Sorin Romanescu, Teodora Enache, Eddie Neumann, Maria Răducanu, Horia Crisovan, Vlad Popescu, Vlaicu Golcea, Tavi Scurtu şi alţii, care nu-mi vin acum în minte. Dincolo de această listă, subiectivă şi incompletă, ca orice listă, e o ceaţă cvasitotală, din care ieşim de două-trei ori pe an, pe la festivaluri, ca să vedem granzii, mulţi dintre ei blazaţi şi fără chef de cîntare, dar granzi. Care festivaluri sînt şi ele mai bune şi mai rele, dar există. Bucureştiul se zbătea, pînă de curînd, în plutonul capitalelor europene restante la capitolul festival anual de jazz. A existat o vreme Jazzy Spring, care ne strîngea pentru cîteva seri la Arcub, unde vedeam muzicieni extrem de valoroşi, chiar dacă nu printre răsfăţaţii marketingului agresiv. Nu ştiu de ce a dispărut Jazzy Spring, dar pot să emit ipoteze. Fiind un proiect pe bani publici, probabil că decidenţii culturali au considerat că e mai bine să taie de acolo decît din bugetele instituţionalizate (filarmonici, teatre), probabil după principiul „nu există sindicat, nu există grevă“.

Profitînd de această gravă lacună din cultura unei capitale, o iniţiativă privată ne-a adus Masters of Jazz, genul de superproducţie cu supereroi, menită să aducă superîncasări. Deşi cu probleme majore în promovare şi mai ales făcut cu oameni nepricepuţi în ale genului, acest festival a reuşit să aducă în cîţiva ani mai multe nume uriaşe ale jazz-ului planetar decît toate instituţiile abilitate să facă asta în întreaga perioadă de după 1990. Şi ce e mai important, să umple în fiecare seară Sala Palatului, indiferent de preţurile biletelor. Ce mai avem în meniu?

Bufetul exotic şi fără sosuri grele de la Sibiu (unde am avut parte de-o seară magică la concertul Omar Sosa, anul trecut), sau barul cu fineţuri de la Timişoara, care timp de trei ani a adus pe scena Naţionalului, la început de decembrie, toată spuma jazz-ului modern. Nu cred că cei care au fost acolo la prima ediţie vor uita vreodată recitalul Esbjorn Svensson Trio, unul dintre ultimele ale genialului pianist suedez, înainte de moartea sa într-un stupid accident. Am lăsat intenţionat la sfîrşit festivalul de la Gărîna, probabil cea mai frumoasă întîmplare muzicală de care ne putem bucura în aceşti ani. Pornit ca o şuetă între prieteni în curtea lui Gigi Taus de la hanul La Răscruce, acum aproape 15 ani, Gărîna a devenit între timp unul dintre cele mai importante festivaluri de jazz în aer liber din Europa. Revenind în Capitală, trebuie menţionată şi mutarea interesantă a organizatorilor Festivalului „George Enescu“, aceea de a introduce în program şi o secţiune de jazz, al cărei punct culminant a fost în toamna trecută Programul „Enescu reinventat“, cu Lucian Ban şi trupa sa în rolul principal.

Unde mergem să vedem jazz, însă? Există cîteva cluburi de tradiţie în Bucureşti, mă gîndesc aici în primul rînd la Art Jazz Club şi Green Hours, ambele aflate în avangarda organizării de concerte, chiar dacă diferite ca abordare a repertoriului şi mai ales a clienţilor. Mai existau Prometevs, mai aerisit şi mai spaţios, din păcate închis pentru a face loc unei afaceri mai bănoase, şi Amsterdam Café, în care aveam program de Luiza Zan în aproape fiecare duminică, şi el reconfigurat pentru o viaţă mai bună. În rest, cîteva cafenele în care ai şansa să prinzi şi cîte un concert de jazz, din cînd în cînd. Nu stăm rău, dar nici bine. Studenţii încă se străduiesc să poată intra la un concert la care să-şi permită şi două beri, cei cu bani nu sînt mereu interesaţi de ce se întîmplă pe scenă, se fac poze cu telefoanele, se vorbeşte prea tare. Nici alţii n-o duc foarte bine la capitolul acesta. La New York, cartierul general al jazz-ului mondial, s-au închis din cauza recesiunii foarte multe cluburi, unele legendare, cum ar fi Tonic. Nici Birdland-ul de la Viena, clubul lui Joe Zawinul, nu o duce prea bine; a fost transformat într-o discotecă, iar urmaşii celebrului pianist austriac se străduiesc să-i restabilească destinaţia în justiţie. Una peste alta, ca şi-n sport, nu avem condiţii, dar încă ne descurcăm. Ceva cluburi găsim, de festivaluri se ocupă Giura, Schmidt, Tiberian, Golea, public entuziast (deşi puţin cam dezinformat) avem, proiectele burduşesc sertarele.

În toată această listă de ingrediente lipseşte aproape cu desăvîrşire critica de jazz. În cele mai multe dintre cazuri, articolele aşa-numite „de specialitate“ sînt scrise fără un background informativ serios, singurele surse folosite în documentare fiind Google şi Wikipedia. Nu poţi face ierarhii şi aprecia la nivel critic un muzician sau un concert, recunoscînd în acelaşi timp că nu ştii nimic despre istoria genului. Poate că ar fi bine să profităm de binefacerile Internetului încercînd să aprofundăm traseele istorice ale genurilor muzicale, iar în rest să ascultăm multe, multe discuri.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.