Eroul vechilor ficţiuni epice e aristocrat, ucigaş eminent, poligam, posesor al unui tezaur adunat din prăzi şi daruri. Pînă în ziua de astăzi, virilitatea se măsoară în termeni asemănători, cu trăsături evident înmuiate. Adversarii, de pildă, nu sînt ucişi în luptă, sînt doar bătuţi. Tiparul descris nu-i include pe toţi eroii. Viitorul rege David păzea oile tatălui său cînd a fost ales de Dumnezeu rege al Israelului. Regele Saul, primul monarh al israeliţilor, era cel mai frumos tînăr din ţară şi „mai înalt decît tot poporul“. Corpul lui extraordinar, în absenţa unei naşteri ilustre sau a unei victorii militare, îl recomanda drept stăpîn absolut. În pofida locului ultim în familie, David, fiul cel mai mic al lui Iesei, îşi întrecea fraţii şi tatăl prin curaj şi forţă fizică: ucidea lei şi urşi cu mîinile goale. Înălţarea la rangul suprem în ambele cazuri nu ţinea de inteligenţă, ci de calităţile fizice excepţionale. E

roul războinic nu suferă îndeobşte de complicaţii intelectuale. Nu e un reflexiv. Se defineşte prin actele sale, prin performanţe adesea miraculoase de ordin fizic. Arjuna este, probabil, unicul erou care primeşte din partea unui zeu învăţătura supremă a eliberării, cunoaşterea şi înţelegerea. Eroul războinic comunică cu divinităţi şi sfinţi care-i transmit secretele victoriei asupra vrăjmaşilor sau mijloacele de a ieşi din dificultăţi extreme, nicidecum nu e învăţat să triumfe asupra patimilor.

Acestea fiind spuse, să ne gîndim la eroii spaţiului românesc trăitori în basme, în cîntece epice şi în legendă, în realitatea anistorică a ficţiunii. Fără îndoială eroii dominanţi sînt, încă din copilăria noastră comună, Harap Alb şi enigmaticul anonim al Tinereţii fără bătrîneţe. Toma Alimoş, impus de manualele şcolare, haiduc suferind de singurătate implacabilă, îşi susţine „eroic“ maţele vărsate, dar nimic nu-l califică în clasa eroilor.

Plînsul îndîrjit al nenăscutului, refuzul stăruitor de a se naşte anunţă, în Tinereţe fără bătrîneţe, aspiraţia către condiţia divină, care nu cunoaşte suferinţa, bătrîneţea şi moartea. Plînsul fătului în pîntecele maică-sii se petrece parcă în vederea durerii de a fi muritor. Tinereţea veşnică nu e un cîştig inalienabil în basmul nostru. Ea ţine de un teritoriu strict, în afara căruia există bătrîneţea şi moartea, de un tărîm stăpînit de zîne şi păzit de fiarele pădurii. Fiarele şi zînele sînt aşezate în afara umanităţii. Eroul uman, acceptat cu bucurie într-un soi de paradis unde codrul înlocuieşte grădina, îşi pierde memoria, sursă a dorului, a dorinţei de întoarcere în umanitate. Învierea memoriei produce drumul spre moarte. Să ne gîndim că eroul de basm se întoarce cu regularitate acasă. Victoria lui înseamnă transferul în lumea noastră a fetelor răpite, dar şi al lucrurilor furate din lumea de dincolo. Învingătorul nu rămîne niciodată dincolo. Singular şi enigmatic se arată destinul celui care nu poate aduce acasă nemurirea şi se întoarce să descopere moartea. Creştineşte vorbind, nemurirea se cîştigă prin moarte. Drumul invers, de la nemurire la moarte, pare un eşec, mai ales că o absenţă mai lungă de acasă a eroului, o întîrziere în redescoperirea locurilor ruinate ale naşterii sale, ar fi dus la moartea morţii sale personale, deci la o nemurire indestructibilă.

Cîntecele bătrîneşti, baladele pun în joc zeci de viteji cu o existenţă simplă în care actul proeminent este tăierea adversarului cu sabia. Voinicii sînt despicători prin excelenţă, trăiesc prin sabie. Cunoscuţi doar de folclorişti şi etnologi, ei rămîn în paginile colecţiilor fără să ajungă eroi naţionali. Gruia lui Novac este probabil singurul intrat în conştiinţa publică. Ţintele lui maritale, zîne sau fete sălbatice, aduc aminte de eroii clasici homerici şi biblici, aflaţi în relaţii familiare cu divinul, favoriţi ai zeilor sau ai Dumnezeului unic sau, dimpotrivă, pedepsiţi de nemuritori. Merită să cităm capacitatea enormă de ingestie a lui Gruia. În gura şi în pîntecele lui intră trei buţi cu vin, trei vaci belite şi trei cuptoare de pîine, soarbe vadra ca dintr-o gustare şi îmbucă o pită dintr-o înghiţitură.

Făptură înspăimîntătoare şi admirabilă, eroul e definit de excesele care îl scot din rînd. În anii socialismului funcţionează un mod al eroismului necunoscut pînă atunci. Sînt proclamaţi „eroi ai muncii socialiste“ cei care produc cantităţi imense de obiecte, „spărgătorii de normă“. Mama producătoare de copii în număr impresionant era declarată mamă eroină. Într-adevăr, eroul canonic este spărgător de normă, monstruos prin cantităţile enorme de mîncare şi băutură ingerate, prin numărul duşmanilor ucişi, prin sexualitate extraordinară. Vlad Ţepeş devine legendar prin cruzimea cu care pedepseşte chiar delicte minore, cum ar fi lenea unei neveste. Domnitorul îi ucide pe toţi cei care se abat de la normă, el însuşi fiind anormal prin aceasta. Erou militar şi politic, Ştefan cel Mare ucidea turci, zidea mînăstiri, iubea femeile. Poate părea o prezentare caricaturală, dar voievodul asistat în luptă de îngeri şi sfinţi este, fără îndoială, eroul complet, în care războinicul se întîlneşte cu sfîntul protector şi după moarte al României, iar în timpul vieţii în egală măsură curmător de vieţi şi constructor. Chiar mînia lui faimoasă este comparabilă cu furor al războinicilor romani, irlandezi şi islandezi. Mulţi români contestă sanctificarea lui Ştefan, invocînd nesaţul lui sexual; doar că domnitorul nu era sfînt prin asceză. Vărsător de sînge şi iubăreţ, asupra lui Ştefan stătea mereu o aripă preaînaltă.

Închei spunînd că emblemele neamului tratate cu religiozitate de manualele şcolare, de poeţi şi filozofi, sînt pînă azi un păstor fără nume, care-şi construieşte în colinde moartea dintru ale sale – fluier, glugă, lance – şi rămîne definitiv în afara societăţii umane, între cîini şi oi, „la marginea lumii“, un „străinel“, şi un meşter zidar, arhitect am spune astăzi, care nunteşte după moarte cu soţia lui: se preface în fîntînă „cu lacrimi sărate / de Caplea vărsate“. Nimic războinic în toate acestea; totuşi, ieşirea magnifică dintre oameni a ciobanului, proiectarea lui, fie între munţi şi stele, fie între oi şi cîini, în nici un fel într-un ţintirim printre consăteni, străinătatea ciobanului, este eroică, după cum şi meşterul care visează, se roagă producînd miracole, sacrifică, zboară şi izvorăşte din piatră este un erou. 

Şerban Anghelescu este antropolog.

Foto: M. Chivu