Trei bookaholice au răsfoit jurnalele, au căutat scriitori interesanţi, au calculat ani şi au încercat să se lămurească ce cărţi au scris şi ce li se întâmplă autorilor aflaţi în jurul vîrstei de 40 de ani...

Cristina PETRESCU

Actul I. Cu ce se ocupă scriitorii în deceniul 4 al vieţii

Vîrsta nu e importantă decît dacă eşti o bucată de brînză, spunea o actriţă americană. Sau dacă eşti vin, ar fi zis Cicero, apreciind şi că o licoare bună nu îşi arată niciodată vîrsta.

Nici pentru un scriitor vîrsta nu este importantă. Poe a murit – în circumstanţe la fel de tenebroase şi perfide precum poveştile sale gotice – la 40 de ani; cîteva dintre surorile Brontë la 30, ca şi Sylvia Plath, de altfel. Keats a decedat la 25 de ani, şi toate poemele i-au fost publicate în ultimii patru ani de viaţă. Anne Frank – care, probabil, nici nu bănuia că bietul ei jurnal de adolescentă va ajunge printre best-seller-urile secolului – a murit la 15 ani.

Ce înseamnă deci vîrsta pentru un autor? De dragul cifrei şi al cronologiei, am răsfoit jurnalele vieţilor diverşilor scriitori, ca să vedem ce li se întîmpla la vîrsta de 40 de ani...

Înainte ca secolul al XIX-lea să dea pagina, Selma Lagerlöf îşi părăsea slujba de învăţătoare la o şcoală de ţară pentru a deveni scriitoare. Un deceniu mai tîrziu, era a treia femeie care primea un premiu Nobel, şi prima care îl obţinea pentru activitatea literară.

La 40 de ani, Henry James lucra la al şaptelea roman şi publicase zeci de nuvele. Proust scria deja de doi ani la grandioasa În căutarea timpului pierdut.

După un zguduitor al Doilea Război Mondial, Orwell scria Ferma animalelor. Mai avea de trăit doar patru ani. F. Scott Fitzgerald, la 40 de ani, va fi scris deja patru romane din cele cinci. Şi el mai avea tot patru ani de trăit.

În anul în care a împlinit 40 de ani, James Joyce a reuşit să termine opera care îi secase zilele, nopţile şi sănătatea, în ultimii şapte ani: Ulysses.

Steinbeck publicase deja Fructele mîniei, Despre oameni şi şoareci şi Tortilla Flat, iar Faulkner scrisese deja patru dintre cele mai bune romane ale sale.

Recent întors din Războiul Civil spaniol, Hemingway îşi termina cel de-al cincilea roman, Pentru cine bat clopotele, şi îşi ascuţea creionul înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

În faţa aceluiaşi război, Nabokov îşi făcea bagajul şi fugea în America, deschizîndu-şi drumul către Lolite, focuri palide şi arlechini.

La 40 de ani, cînd se împlineau doi ani de la eliberarea sa din lagăr, Soljeniţîn începea să lucreze în secret la Arhipelagul Gulag.

La 40 de ani, Umberto Eco nu scrisese încă nici un roman. Nici William Golding, de altfel. Pamuk scrisese patru, iar Marquez publica al doilea roman, Un veac de singurătate.

La 40 de ani, Salman Rushdie lucra neostoit la Versetele satanice, fără a bănui că peste doi ani întreaga viaţă urma să i se năruie în faţa sentinţei fatale a fundamentaliştilor islamici.

2012. La 40 de ani, China Miéville este unul dintre cei mai cool scriitori britanici, cu zece romane şi nenumărate nuvele publicate, pilon (de stînga) al genurilor steampunk, SF şi new weird fiction, cu nouă premii pe raft.

Peste ocean, în America, Joe Hill lucrează la al treilea roman, iar anul acesta a scris prima nuvelă în colaborare cu tatăl lui, al cărui nume a reuşit să îl ascundă o vreme, pînă cînd s-a afirmat pe propriul merit. Joe e fiul lui Stephen King.

Peste încă un ocean, în India, un tînăr jurnalist care nu a împlinit încă 40 de ani scrie de zor la a patra carte. Cînd a primit premiul Man Booker pentru romanul său de debut, Aravind Adiga, avea doar 34 de ani, aceeaşi vîrstă pe care o avea şi Rushdie cînd primise acelaşi premiu, două decenii mai devreme.  

Mădălina GEORGESCU

Actul II. De ce scriitori la 40 de ani mi se par al naibii de tineri

Nu ştiu ei cum se simt, doar atît zic: asta, da, vîrstă să fii scriitor, la 40 de ani! Ca femeia la 30: coaptă. Să fie vreo reminiscenţă din şcoală, cînd portretele domnilor scriitori erau tare serioase, de oameni mari şi preocupaţi? Cel puţin cînd am văzut prima dată o poză a lui Blaga, mi s-a părut cam dubios: ce era cu băieţandrul ăla de mai semăna şi cu taică-meu în tabloul de la absolvirea liceului? Pînă şi Luceafărul avea ceva tuleie, unde mai pui că frumos era să te pleci în faţa lui Arghezi, care scotea Cuvinte potrivite la 47 de ani, cît le-o fi potrivit!

Nu citesc numai cărţi scrise de scriitorii la 40 de ani, slavă Domnului, numai că mi-a fost de ajuns să aud vîrsta, ca în minte să se formuleze topul meu de cărţi scrise de oameni de la noi, aproape de 40. Din nou, nu ştiu ce înseamnă asta pentru ei, pentru mine lucrurile stau aşa: nici nu mi s-ar fi părut normal să le fi scris altcîndva, la fel cum nu mi s-ar fi părut normal ca unul la 30 de ani să ia Nobelul, la fel cum mi se pare foarte normal că, pentru ei, 40 de ani ăsta e doar începutul unei trebi serioase, mature.

Aproape de 40 de ani, Iulian Tănase lansează Oase migratoare.

Tot spre 40 de ani, Filip Florian scoate Zilele regelui. Nu ştiu să fi cunoscut pe cineva căruia să nu-i placă. OK, şi Degete mici a fost foarte bună, dar Zilele regelui e de-a dreptul un deliciu. Abia aşteptăm să citim şi Toate bufniţele.

Teodosie cel mic a fost şi este cartea pe care nu o dau din bibliotecă. Pe asta chiar nu vreau să o pierd, ştiu cît am fugit după Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane care, vreme îndelungată, nu se găsea pe nicăieri, dar toată lumea încă mai vorbea despre ea.

Încă îmi mai amintesc foarte bine de „şocul“ lansării Cruciadei copiilor a Florinei Ilis şi de faptul că nu ştiam mare lucru despre autoare…

Despre Philip O’Ceallaigh, ştim că nu e chiar de la noi, dar ne permitem să-l includem mai ales după ce am citit Şi te trezeşti rîzînd. Unii dintre noi au spus că personajele sale sînt în crizele/căutările de la 30, eu le văd în cele de la un 35. Din cîte ştim, Philip poate fi şi el pus în sertarul scriitorilor spre 40 de ani, dar nu asta e important: ci faptul că a scris o carte excelentă, care rezumă splendid crizele vîrstei, din care crize nu-ţi rămîne decît să te trezeşti rîzînd.  

Ioana EPURE

Actul III. De fapt, n-avem nevoie decît de timp

Mărturisesc cinstit: cînd mă gîndesc la împlinirea a patru decenii de viaţă, mă apucă frica. De riduri, de regrete, de gînduri obsesive legate de ce-am apucat şi ce n-am apucat să fac la 30 sau la 20 de ani etc… E minunat, însă, să te gîndeşti că o să fii matur şi înţelept şi că n-o să mai faci atît de uşor greşeli prosteşti de tinereţe, dar că, în acelaşi timp, n-o să fii nici bătrîn, în aşa fel încît să cîştigi totuşi ceva de pe urma maturităţii tale – dar cred că numai cei norocoşi dintre noi au, la 40 de ani, energia şi, mai ales, timpul, de a gîndi atît de optimist.

Dacă m-ar întreba cineva cărui personaj literar de 40 de ani aş vrea să-i semăn, primul nume pe care l-aş alege ar fi, categoric, Ursula K. Le Guin, care a început să publice în mod constant abia de la 35 de ani încolo şi şi-a scris cele mai bune două romane, Deposedaţii şi Mîna stîngă a întunericului pe la începutul deceniului 4 de viaţă. N-a fost nici copil minune al literaturii, nici vreun geniu înnăscut a cărui adolescenţă să-l fi transformat într-un superfin observator al naturii umane. Le Guin a fost ceea ce americanii numesc late bloomer, şi foarte bine că nu s-a grăbit. Şi-a păstrat, după cît se pare, destulă energie ca, la 83 de ani, cîţi are acum, să aibă un blog, pe care îl actualizează constant, şi la aproape 80 să cîştige un premiu Nebula.

E valabil şi pentru Kim Stanely Robinson care a publicat primul volum din trilogia Marte, la 41 de ani. I-a luat 17 ani s-o scrie – atît a studiat planeta Marte pînă cînd a fost capabil să ne-o descrie nouă, cititorilor, la fel de exact ca robotul Curiosity, care abia acum, în 2012, a început să-şi plimbe picioruşele de gîndac pe acolo.

Curios, pe de altă parte, este cazul lui Asimov, care la vîrsta de 40 de ani, adică în anii ’60, nu a publicat aproape deloc literatură. Seria Roboţilor a fost publicată jumătate în anii ’50, jumătate în anii ’80. Imperiul – la fel, pe cînd Asimov avea vreo treizeci şi puţin de ani, ca şi trilogia Fundaţiei. Ca şi cînd s-ar fi odihnit, ar fi luat o pauză – poate, cine ştie, pentru a se gîndi, pentru a cîntări şi a-şi tempera avîntul care l-a ajutat să postuleze cele trei legi ale roboticii la doar 22 de ani. Pentru Asimov, vîrsta de 40 de ani a fost un popas.

Însă, dacă aş alege un nume care să-mi spună cu adevărat ce înseamnă vîrsta asta pentru un autor – cum scrisul se transformă, cu vîrsta, la fel ca vocea –, l-aş alege pe Arthur C. Clarke.

Pe la 40 de ani, autorul englez anunţa cu încredere sfîrşitul copilăriei umanităţii şi evoluţia către o stare metafizică ce depăşeşte limitele propriilor noastre corpuri, sub observaţia atentă a unei rase extraterestre benvolente. Predica puterea în unitate, prin reunirea oraşelor Lys şi Diaspar, după secole de separare, în Oraşul şi stelele. Tot în aceeaşi perioadă, descria odiseea spaţială a lui David Bowman, călătoria lui transcendentală prin măruntaiele universului.

Treizeci de ani mai tîrziu însă, în Cîntecele îndepărtatului Pămînt, rasa umană apare împrăştiată prin Univers, după ce Soarele a devenit o novă iar viaţa pe Pămînt n-a mai fost posibilă. Clarke ne vorbeşte despre sacrificiile care trebuie făcute pentru a conserva ceea ce a mai rămas din omenire. În mod ciudat, ideea romanului aminteşte însă tot de un material scris în tinereţe, povestirea Steaua, în care un grup de exploratori contemplă rămăşiţele unei civilizaţii avansate, distruse tocmai de soarele lor.

O parte dintre locuitorii planetei distruse au devenit poate, cine ştie, chiar personajele din Cîntecele îndepărtatului Pămînt. Ideea e aceeaşi – ea s-a născut pe cînd Clarke avea spre 40 de ani, dar n-a crescut cu adevărat decît cînd autorul se apropia de 70.

Nu ştiu dacă vreuna dintre ideile pe care o să le avem la 40 de ani or să aibă vreun ecou la bătrîneţe, dacă ele or să însemne ceva sau or să fie uitate la fel ca toate celelalte. Ce ştiu însă este că dacă e ceva ce putem învăţa de la autorii care ne populează biblioteca este că niciodată nu e prea tîrziu nici să te apuci de scris, nici să te opreşti, măcar temporar, din scris, şi nici să torni fundaţia a ceva ce vei dezvolta abia mult, mult mai tîrziu.