La începutul anilor ’90, cînd a început bezmeticeala tranziției, se întîmplau în jurul meu tot felul de schimbări din care mă străduiam să pricep ceva. Nu reușeam totdeauna. Era așa o dezordine a transformărilor, a trecerii bruște de la „vechiul regim“ la nu-se-știa-exact-ce, încît la tot pasul aveam parte de mici ciudățenii. De pildă, prin februarie 1990, am cumpărat portocale de la un magazin de pantofi de pe strada Cîmpineanu. Pentru că pantofii nu se mai vindeau („cui îi arde să-și cumpere pantofi în balamucu’ ăsta?“, mi-a zis vînzătoarea în timp ce cîntărea, stîngace, portocalele), șeful de magazin adusese citrice din Turcia și le scosese la vînzare în stradă, în ușa magazinului. E clar. Deveniserăm o societate „fără repere“.

Încet-încet, ele au reînceput să apară. În situațiunea de „dizolvare a puterii“ de atunci, oamenii au încercat să-și regăsească reperele măcar la nivel „micro“, dacă la nivel „macro“ nu se mai putea. Mi s-a întîmplat să ajung, pe atunci, prin diverse birouri de șefi și de directori de pe la instituții și întreprinderi de stat (iar ceva mai tîrziu, și de pe la noile firme private). Am constatat că, pentru noii șefi și directori (valul Revoluției schimbase șefii), semnul puterii și al schimbării îl reprezentau cîteva detalii. În primul rînd, scaunul. Birourile erau cele moștenite din comunism – cu mobilier din anii ’60-’70, cu inevitabilul fișet de metal, cu vreo floare pe pervaz pusă într-o cutie de lemn sau într-un ghiveci ciobit etc. –, dar semnul libertății, al capitalismului ce urma să vină și al democrației se înfipsese ferm în decor: scaunul directorial. De piele (sau, mă rog, imitație), ­(post)mo­dern, în totală contradicție cu restul, dar demn și promițător. Prin magazinele de mobilă, unde apăruse de curînd (din import, desigur), așa era desemnat chiar pe etichete: „scaun directorial“. Noii șefi – cam stîngaci, nu erau pregătiți pentru funcții – mai aveau un mod de a-și arăta (în primul rînd lor înșile) cucerirea puterii: plăcerea de a chema secretara și de a-i cere să facă niște cafele. Sau să-i spună, căutîndu-și un ton cît mai sobru și ferm, „Fă-mi, te rog, legătura cu Cutare“. Și, nu în ultimul rînd, mașina și șoferul. Una-două, din te miri ce și mai nimic, îți ziceau: „Pot să trimit șoferul…“ Nu conta după ce: să ia un pachet de țigări, să ducă/aducă pe cineva, să orice. Importantă era ideea că „sînt șef, am șofer, pot să-l trimit cînd vreau eu unde vreau eu“.

Mai încolo, peste cîțiva ani, am mai avut o ocazie să constat că, încet-încet, „reperele“ reveneau în viața de toate zilele. Eram asistent la Facultatea de Litere și decanul de atunci m-a trimis să țin o conferință despre Eminescu la o mare întreprindere fostă socialistă, încă necapitalistă ­(căci nu se privatizase), dar care mergea bine, căci nu-și pierduse piețele de export. La ora 11, deci în timpul programului de lucru, am vorbit despre Eminescu în fața unui public de vreo 25-30 de persoane format din directorime, șefii de sindicat, șefii de secții. M-au plătit fabulos: aproape salariul meu pe-o lună. Bani în plic, fără să semnez vreo hîrtie, vreun contract, ceva. Și, desigur, la dus și la întors, directorul a trimis mașina cu șofer să mă ia/ducă. Mai tîrziu, cînd s-a mai împiciorogat capitalismul în România, am aflat și eu că departamentele de HR de la marile companii organizează conferințe pe teme culturale pentru angajați sau pentru manageri, ca să-i „lumineze“, să-i scoată din rutina procedurilor și proceselor stricte ale business-ului. Se pare că directorul cu pricina (același din vremea comunismului, fabrica mergea bine, așa că valul Revoluției nu-l înlăturase) știa el ceva de atunci. Iar în biroul lui, schimbase tot mobilierul, nu doar scaunul.

Peste cîțiva ani, umblînd eu după oarece prin mai multe magazine de mobilă, am observat că pe etichetele scaunelor cu pricina nu mai scria „scaun directorial“, ci „scaun de birou“. Am crezut, pentru o clipă, că tranziția se terminase. Dar m-am înșelat. Doar se „democratizaseră“ semnele puterii.