Acum cîţiva ani, bunicul meu m-a întrebat de ce unii oameni au parte de dobînzi mai scăzute decît alţii atunci cînd împrumută bani de la bancă. Intuiţia lui nativă, dar şi anii trăiţi sub comunism îl făceau să creadă că nu era în regulă. Învăţător de profesie, bunicul e un om care a citit multe şi posedă o inteligenţă de invidiat – însă nu se prea pricepe la treburile financiare. Am fost aşadar nevoit să-i explic, cît mai pe înţeles, cum e cu riscul pe care băncile şi-l asumă atunci cînd dau bani cu împrumut; i-am povestit că se poate întîmpla, de pildă, ca un anume împrumut să nu mai fie restituit la timp sau deloc şi cum, teoretic vorbind, acest risc se regăseşte în dobînda pe care cetăţeanul X o plăteşte pentru credit. Fiindcă riscul diferă de la o persoană la alta, diferă şi dobînda.

 

Legătura dintre risc şi răsplată 

După ce m-a ascultat, bunicul mi-a povestit cum, la scurt timp după însurătoare, se afla în curtea socrului său cînd un vecin a venit să-i ceară cu împrumut o sapă. Socrul i-a răspuns că nu are, şi omul şi-a văzut de drum. După plecarea vecinului, bunicul şi-a interpelat socrul, contrariat: doar văzuse el însuşi sapa în şură! De ce nu a vrut să-şi ajute vecinul? – a vrut să afle ginerele de atunci şi bunicul meu de acum. Socrul a răspuns sec: Ultima dată cînd împrumutase sapa, acelaşi vecin i-o adusese înapoi plină de noroi. „Bag seamă că şi cu dobînzile astea e cam la fel, nu?“ m-a întrebat bunicul la finalul poveştii. Am rămas mut. Întreaga conversaţie, cu tot cu explicaţia mea şi povestea bunicului, nu a durat nici zece minute. În acest interval, bunicul, învăţătorul născut şi trăit la sat, a priceput esenţa unei noţiuni de economie care face obiectul a kilometri cubi de studii şi cercetări. Bineînţeles, atît explicaţia mea cît şi înţelegerea lui erau sumare şi fruste. Dar, chiar şi aşa, bunicul a aflat ce voia să afle. 

Legătura între risc şi răsplata primită pentru asumarea lui (reflectată în nivelul dobînzilor, în cazul creditelor) stă la baza finanţelor. În funcţie de piaţa în cauză şi de complexitatea acesteia şi a contextului, această legătură este mai evidentă sau nu, mai uşor de înţeles sau nu. Este însă vital ca legătura să existe, să fie înţeleasă de un număr cît mai mare de oameni. Se obţine astfel o evaluare cît mai corectă a riscurilor asumate atît de cei care dau banii cu împrumut, cît şi de restul jucătorilor din piaţă. 

 

Păduri şi uscături 

Tocmai neînţelegerea acestei legături a stat la baza crizei financiare din toamna anului 2008, care a culminat cu falimentul spectaculos al băncii Lehman Brothers. Nimeni nu mai înţelegea această fundamentală legătură între risc şi răsplata pentru asumarea lui. Astfel, circuitul banilor prin ecosistemul economiei mondiale a îngheţat subit. Nimeni nu mai avea încredere că va primi înapoi sapa dată cu împrumut – fie ea şi plină de noroi. Pe măsură ce au ieşit la iveală dedesubturile crizei şi mecanismele care au dus la exacerbarea ei, s-au înteţit şi vocile care solicitau capetele bancherilor responsabili pentru această ruptură. Bunul simţ colectiv a înţeles că nu poţi lua o Dacie 1300, să pui pe ea o emblemă de BMW şi s-o vinzi la preţ de bijuterie inginerească bavareză – ea tot rebut al anilor ’80, zămislit la Mioveni, rămîne. Tocmai asta făcuseră bancherii noştri, din punct de vedere financiar. Încercaseră – şi reuşiseră – să vîndă gazele de eşapament ale unor maşini stricate de mult – şi le-au vîndut la preţ de parfumuri fine. Cu alte cuvinte, aveam de-a face cu hoţie la drumul mare, deghizată în matematici complexe. Legătura dintre risc şi răsplata pentru asumarea lui fie se rupsese cu totul, fie atinsese cote paroxistice de complexitate care ascundeau faptul că, în realitate, împăraţii finanţelor umblau despuiaţi prin tîrg. 

Odată trecută furia crizei şi odată ce spiritele s-au calmat, acum este important să înţelegem că aceste excese, care au produs criza, nu invalidează întregul sistem financiar internaţional. Utilizînd imaginea pădurii cu inevitabile uscături, criza a scos la iveală enorm de multe uscături – dar nu a pus sub semnul îndoielii nevoia de copaci sau utilitatea copacului ca organism biologic. Acest adevăr nu pare să intre în calculul celor care pledează acum pentru controale cît mai stricte asupra circuitului banilor în economia mondială, tocmai pentru a evita o nouă criză. Cu indignare sforăitoare şi demonstrînd o ignoranţă pe măsură, aceşti indivizi argumentează voios o revenire la vremurile cînd mutarea unui milion de dolari peste cinci graniţe necesita sute de semnături şi dura trei luni. Cred că pericolul vine din executarea acestei tranzacţii prin atingerea a două taste într-o fracţiune de secundă. În cazul recent al crizei din Grecia a devenit foarte de rigueur, pentru o anumită felie a opiniei publice, să behăie cu jelanie despre cît de rele, urîte şi neînţelegătoare sînt pieţele financiare cu bietul popor elen. E incomod să ne amintim că poporul elen a fost cel care a votat politicieni în baza pomenilor electorale date de aceştia şi că, în ţara care ni i-a dat pe Pitagora, pe Euclid şi pe Arhimede, puţini s-au oprit să întrebe dacă statul are suficienţi bani pentru a plăti toate promisiunile. Nu, e mai simplu să dăm vina pe „capitaliştii cei răi“ care pun acum întrebări incomode despre cum va fi Grecia în stare să dea înapoi banii împrumutaţi, care au temeritatea de a susţine că nu toate măsurile aşa-zis sociale sînt în realitate măsuri sociale, ci proiecte electorale – care insistă, cu alte cuvinte, să înţeleagă acea legătură între risc asumat şi răsplată pentru asumarea lui. 

Natura sistemului financiar internaţional şi importanţa acestuia pentru noi toţi ar putea fi înţelese mai lesne dacă ne gîndim la acest sistem ca la agricultura modernă. Aceasta utilizează tehnologii complexe, irigaţii la scară largă, pentru a produce hrana zilnică. Ce-i drept, din cînd în cînd se mai sparge digul cîte unui canal de irigaţii, se produc inundaţii şi mor oameni. Uneori se descoperă că un anume component chimic din îngrăşăminte e cancerigen. Mai apare şi cîte un producător lacom care se joacă de-a ucenicul vrăjitor şi vine la piaţă cu cine ştie ce grozăvii, care nimeresc apoi în farfuria unui nevinovat şi-l trimit direct la morgă... 

În agricultură, ca şi în finanţe şi în aproape orice alt domeniu, totul a devenit mai complicat şi mai greu de înţeles decît odinioară. Banii circulă acum mai repede şi pe căi mai complicate; mîncarea ne ajunge pe masă altfel; avionul care ne-a dus la Londra e mult mai complex decît prototipul lui Traian Vuia. Această complicare a lucrurilor produce victime colaterale, iar soarta lor ni se pare, poate, crudă, sacrificiul lor – prea mare. De aceea, pentru unii, soarta acestor victime colaterale ne arată nevoia de a reveni la acele vremuri simple cînd cu toţii ne hrăneam cu ce creştea sau păştea în bătătură; cînd viteza nu ucidea deoarece calul sau boul merg încet; cînd bancherii ştiau fiecare client pe nume, iar creditele erau simple de explicat şi de priceput. 

 

Unde sînt bancherii de altădată... 

Dacă trecem de superficialitatea lor îmbrăcată în bucolic, aceste argumente ignoră adevăruri pe cît de inexorabile, pe atît de complexe: agricultura modernă a salvat milioane de oameni de la foamete, transporturile de mare viteză, cînd nu au făcut victime, au oferit accesul la o viaţă mai bună altor cîteva milioane; iar finanţele au făcut posibile toate aceste progrese, chiar dacă, pe parcurs, s-au petrecut şi accidente monumentale. Pentru România, aceasta este prima criză economică reală din postcomunism, de aici venind şi isteria cu care ea este tratată. Asta nu schimbă faptul că ea era eminamente previzibilă şi că efectele sale ar fi putut fi atenuate de politici publice bine gîndite. Capitalismul reflectă natura umană, aşa cum o face orice alt domeniu de activitate, iar natura umană a fost dintotdeauna vulnerabilă la ispita excesului. Crizele financiare sînt o manifestare a unor excese. Sînt ca mahmureala de după o beţie cruntă. A spune că nu vor mai fi crize deoarece reglementăm finanţele este ca şi cum am spune că nu vor mai fi beţii deoarece vom interzice alcoolul, ignorînd istoria care ne arată că, orice am face, oamenii sfîrşesc prin a bea, dacă asta îşi doresc. Ceea ce putem face – şi ce trebuie să facem – este să încercăm să evităm comele alcoolice. Să facem capitalismul mai puţin nociv, aşa cum şi transporturile sau agricultura au devenit mai sigure. Dar crize vor mai fi, victime vor mai fi, şi va mai fi şi inevitabila, indignanta, nedreapta suferinţă a victimelor colaterale.

 

Andrei Postelnicu este consultant independent. În 2009 a fost consilier al preşedintelui Senatului, Mircea Geoană. Timp de opt ani, a lucrat la redacţia din New York a cotidianului Financial Times, precum şi în redacţia londoneză a agenţiei Bloomberg News. A publicat articole de analiză şi comentarii în Foreign Policy şi Newsweek, a colaborat la BBC – Radio şi TV.