Pe timpul verii, Sulina poate crea o falsă impresie. Iubitorii de natură vin puhoi pentru a admira o faună şi o floră excepţionale; pensiunile sînt pline, iar plaja de pe malul Mării Negre atrage vizitatori de la o distanţă de trei kilometri de centrul oraşului. În sezon, singurul oraş din Delta Dunării are şarmul staţiunilor turistice desuete. Dar odată cu plecarea păsărilor călătoare – şi, împreună cu ele, şi a turiştilor – Sulina se cocoşează sub propria-i povară.

Nimic nu pare să abată oraşul de la un destin pe care locuitorii îl văd sumbru. Rămîn doar amintirile: clădirile goale ale fostului şantier naval, aliniate de cealaltă parte a canalului, bătrînul hotel Camberi, care aşteaptă, de ani buni, să fie renovat, bisericile, care trec prin nesfîrşite lucrări de restaurare, şi vapoarele, care continuă să ruginească ceva mai încolo, spre fosta fabrică de conserve acum abandonată. Pe o lăţime de şase străzi, lungi de cîteva sute de metri, oraşul se întinde şase kilometri de-a lungul singurului braţ navigabil al Deltei Dunării. Cică vîntul ar bate aici doar de două ori pe an: şase luni – dinspre Est, şase luni – dinspre Vest. Evident, e o exagerare. De fapt, niciodată nu suflă şase luni la rînd din aceeaşi direcţie, ba chiar, uneori, mai sînt şi vîrtejuri. În afara celor cîteva prăvălii răspîndite prin cartiere, oraşul trăieşte pe strada numărul I, de-a lungul canalului. Acum, în martie, trebuie să te uiţi prin fereastra cafenelei ca să-ţi dai seama dacă e deschis sau nu. Restaurantul Marea Neagră şi-a aranjat mesele, dar una singură e ocupată de nişte oameni de-ai locului. Numele lui Jean Bart e un fel de efigie a hotelului situat chiar pe locul în care a locuit cîndva scriitorul şi comandantul portului. Pe numele său adevărat Eugeniu Botez, el a publicat, în 1933, romanul Europolis, al cărui cadru e chiar oraşul Sulina. Şi-a ales drept pseudonim numele celebrului corsar din secolul al XVII-lea. Între farmacie, poştă şi cele cîteva bănci, singurele pete de lumină sînt aruncate de două prăvălioare. Una e pentru produse alimentare, cealaltă – pentru orice altceva. Acolo găseşti orice, de la hîrtie igienică la bicicletă. Totul, absolut totul a ajuns aici cu vaporul; iar preţurile sînt adesea mai scumpe decît la Bucureşti. Dincolo de străzile II şi III începe deja satul.

Pînă şi cîinii tac

Odată ce huruitul vapoarelor şi claxoanele puţinelor maşini au tăcut, oraşul, oricum liniştit în timpul zilei, devine mut în timpul nopţii. La Sulina, pînă şi cîinii tac. Izolată, îmbătrînită, fără resurse pentru producţie, singura ei legătură cu restul ţării e o linie de ferry care urcă pe canal pînă la Tulcea, la 60 de kilometri. Drumul durează trei ore. În afara sezonului, plecarea e de dimineaţă şi întoarcerea după-amiază. Nefericiţii care nu reuşesc să-şi rezolve treburile la Tulcea în trei ore, cît stă nava acolo, trebuie să rămînă peste noapte. Sulina e departe de orice, mai ales de Bucureşti, de Capitala care a abandonat-o. Dacă pleci cu trenul de 5,55 din Capitală, poţi spera să ajungi la Tulcea pe la ora 13. Încă de la plecare, controlorul ne-a anunţat o întîrziere de o oră şi jumătate, căci linia pînă la Cernavodă, renovată recent, fusese vandalizată. Nu mai mergeam cu „rapidul“. „Dar cred că ajungem la timp la Tulcea ca să mai prindeţi vaporul.“ Vaporul de 180 de locuri deserveşte cîteva aşezări de-a lungul canalului, pînă la Sulina. Pînă la urmă, am făcut 350 de kilometri, în zece ore. Drumul pînă la Tulcea cu autobuzul nu e cu mult mai rapid, avînd în vedere corespondenţele.

„La Sulina, sîntem primii care vedem lumina şi ultimii care vedem dreptatea.“ Olga ştie această butadă şi rîde de ea, dar o confirmă. E o femeie solidă, în vîrstă de 65 de ani, care şi-a petrecut toată viaţa pe această limbă de pămînt nisipos. Sîntem în bucătărie, în singura încăpere încălzită din casă. Nu trebuie s-o îmbii să-ţi povestească viaţa. „Multă vreme am lucrat la raionul de textile al magazinului Neptun, între străzile I şi II. Pe vremuri, nu aveam voie să vorbim cu străinii.“ Magazinul s-a închis după Revoluţia din 1989. La fel de volubil ca soţia lui, Ioan îşi poartă cu mîndrie vîrsta de 72 de ani. E uscăţiv şi vînjos ca un pescar profesionist ce-a fost. Şi plin de poveşti aventuroase; cum ar fi, de pildă, primul său periplu de-un an pe o navă frigorifică, cînd echipajul a fost reţinut, vreme de patruzeci de zile, la Baltimore, de garda de coastă americană. Acuzaţia: spionaj. Ioan şi Olga Jigarov au patru copii, dintre care trei sînt plecaţi din ţară. Aici, asta e o familie normală. Foarte repede ajungem la singurele subiecte care îi interesează: pescuitul şi istoria. Primul, pentru că peştele e tot mai rar. Al doilea, pentru că Sulina a fost oraşul de reşedinţă al Comisiei Europene a Dunării (CED) între 1856 şi 1938, prima organizaţie europeană demnă de acest nume. Amintirea ei încă bîntuie oraşul. (...)

În pliantul editat la Sulina, la aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea CED, în 2006, scrie că, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, oraşul avea 50.000 de locuitori de 27 de naţionalităţi. În 1903, s-a trecut de la iluminatul public cu gaz la lumina electrică. În oraş se găseau 1200 de case, 70 de întreprinderi din domeniul navigaţiei şi al reparaţiilor navale, „154 de magazine pentru oameni de condiţie bună, 56 de cabareturi pentru marinarii sosiţi din lumea întreagă.“ La acestea ar mai fi de adăugat două şcoli greceşti, două româneşti, una germană, una italienească, „o şcoală de arte pentru tinerele fete“, în franceză, o şcoală evreiască şi un institut britanic de marină.

Europa a abandonat Sulina

În 1921, CED a obţinut statut de imunitate, iar oraşul Sulina a devenit extrateritorial, un stat-port sub protecţia CED, cu ambasade, funcţionari internaţionali şi facilităţi fiscale importante. Comisia a supravieţuit Primului Război Mondial, dar nu şi celui de-al Doilea. Dizolvată în 1938, a fost înlocuită cu actuala Comisie a Dunării cu sediul la Budapesta. Sulina a renunţat la destinul european, devenind un mic port pescăresc la celălalt capăt al lumii. De fapt, Europa a abandonat Sulina, lăsînd în urmă şcoli, spitale, palate şi cîţiva morţi. (...)

Oraşul nu şi-a revenit după plecarea Comisiei. În orice discuţie cu trecătorii, este evocată, ca pentru a căuta o scuză cu privire la starea actuală a oraşului, acea epocă în care, prin cafenelele frecventate de comercianţi, bancheri, ambasadori, navigatori şi angajaţi ai Comisiei, franceza era limba oficială, iar greaca, limba cea mai vorbită – înaintea limbilor turcă, rusă, italiană şi română. Comisia e cea care a dezvoltat şantierul naval, a construit spitalul, şcolile, un „palat“ pentru departamentele administraţiei, farul, ba chiar a ajutat şi la construirea catedralei ortodoxe. În vremurile bune, oraşul avea 10-15.000 de locuitori, dar în legendele locului cifra poate fi şi de două ori mai mare. Astăzi, cifrele oficiale arată că oraşul are cam 3500 de locuitori şi că pierde cam 80, în fiecare an. Învăţămîntul primar obligatoriu poate fi încă urmat în oraş, dar după aceste studii, tinerii pleacă. Lumea spune că în oraş au rămas, de fapt, sub 3000 de locuitori, căci mulţi au plecat din ţară, fără să declare autorităţilor că s-au mutat.

Vassili Kirilov, nefericitul candidat la primărie, în 2012, spune că şi-a dat seama de asta cînd a făcut campanie electorală din uşă-n uşă. Ca să nu mai vorbim de votanţii de la cimitir. „Mama şi tata au murit, dar sînt în continuare pe liste.“

George s-a născut la Sulina, dar e „de origine greacă“ – ţine să precizeze. Ne primeşte la masa pătrată din sufragerie, cea mai frumoasă încăpere a casei, plină cu bibelouri şi tablouri, deşi neîncălzită. Parcela sa de pămînt se află la estul oraşului, aproape de vechiul far – devenit între timp muzeu şi situat astăzi departe de malul mării, din cauza aluviunilor – şi de spital, două moşteniri ale Comisiei. Creşa, situată şi ea în apropiere, a fost construită pe locul unde fusese cîndva o moschee. În zilele cînd vîntul bate dinspre est, cartierul e unul dintre primele care încasează duhorile ce se ridică dinspre groapa de gunoi aflată la doar cîţiva kilometri, la capătul unei limbi de pămînt. Familia lui George s-a stabilit aici la 1860. „Bunica a venit pe jos, din Grecia, ca să scape de ocupaţia turcă, păstrez încă icoana pe care a adus-o cu ea.“ Pensionat după ce fusese angajat la Romtelecom, a lucrat şi la şantierul naval. „Aici, ne-am căsătorit cu toţii „între greci“, spune el, deşi soţia lui, Ana Maria, e doar pe jumătate grecoaică. Amîndoi iubesc pescuitul şi... istoria. Mai ales după ce-au descoperit în zidăria bucătăriei, după nişte renovări, nişte petice de hîrtie, printre care şi certificatele de naţionalitate ale tatălui său Nicolas, al mamei Ecaterina, al unchiului Vassilias Kherkoula şi al bunicii Evantiha. Datat 22 ianuarie 1944, a fost întocmit de „Divizia specială a Legaţiei elveţiene, sectorul pentru interesele grecilor“ de la Bucureşti. George întinde şi alte documente pe masă: chitanţe vechi, un deviz pentru repararea casei lovite în timpul bombardamentelor ruseşti din octombrie 1941 (oraşul a fost pe jumătate distrus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), ba chiar şi un misterios proces-verbal de deschidere a unui testament întocmit la Bordeaux.

Ana Maria e asistentă la spitalul din apropiere. De fapt, spitalul a fost transformat în dispensar de acordare a primului ajutor, cu doar cîteva paturi pentru urgenţe. Asta, în vreme ce deservea toate localităţile din Deltă şi tocmai fusese renovat. Măsuri de austeritate ale Guvernului. Astăzi, dacă eşti bolnav, trebuie să aştepţi vaporul-ambulanţă de la Tulcea. „Totuşi, legea obligă porturile să aibă un spital“, mă asigură ea. „Cît a existat Comisia, spitalul de la Sulina avea şapte medici.“ Iar vorbim despre CED. Născut într-o familie înstărită, George trăieşte destul de bine din pensia lui. „Grecii ţineau comerţul şi marile restaurante din Sulina“, povesteşte el. Mătuşa lui mergea la Paris, ca să angajeze artişti pentru cabaret. Înainte să meargă la şcoală, nu vorbea româneşte – în casă se vorbea doar greaca. Încă mai vorbeşte greceşte, dar nu mai ştie să citească. Comunitatea greacă s-a redus la vreo sută de oameni. Priveşte o poză a clasei, de pe vremea cînd era adolescent. Sexagenarul îşi recunoaşte foştii colegi, dar n-au mai rămas prea mulţi pe aici. Dacă n-au murit, au plecat din ţară. Oraşul a rămas cosmopolit pînă pe la jumătatea anilor ’60. „Încă mai erau francezi, germani, turci“, îşi aminteşte George. Evreii plecaseră de mult – „şi, dacă pleacă evreii înseamnă că nu prea mai merge treaba“, spune el. Pentru familiile înstărite, treaba a început să meargă prost de-a binelea după instalarea puterii comuniste, în 1948, odată cu naţionalizarea făcută în numele luptei de clasă. „Familia mea a ascuns aur şi argint în urnele îngropate la cimitir. Se ştia că sîntem bogaţi şi, într-o zi, l-au prins pe unchiul Vasile şi l-au bătut pînă cînd a spus unde erau ascunse bogăţiile. Erau două kilograme de aur.“ Cînd George s-a dus să reclame faptele, după 1989, în registrul unde erau menţionate confiscările nu apăreau decît 275 de grame. Nu e singura mare dezamăgire. „Ar mai fi două casete cu bijuterii care ar trebui să fie îngropate undeva în grădină, dar nu le-am găsit niciodată“, povesteşte el cu un ton amărît. Mătuşa lui, emigrată în SUA, i-a propus să vină încă de pe cînd era foarte tînăr, angajîndu-se să plătească toate cheltuielile. Dar mama a refuzat. Încă mai regretă că n-a putut pleca. (...)

Deschis de la 16 la 20

Liviu Simioncescu e memoria vizuală a oraşului. Atelierul lui e o încăpere de cinci pe cinci metri cu fereastra spre dig. Pe afiş scrie că e deschis de la 16 la 20. În partea din stînga e cadrul: un scaun în faţa unui perete alb. Cînd vine un client să-şi facă un portret, Liviu aprinde luminile de studio: două neoane agăţate pe peretele din faţă. În partea dreaptă, o masă rotundă, cîteva scaune şi un calculator pe care îmi arată colecţia de poze. Bineînţeles, toate fundalurile imaginilor sînt din vremea Comisiei. Sînt aceleaşi imagini pe care le vezi agăţate de pereţii tuturor restaurantelor, ale cafenelelor, pensiunilor, ale clădirilor oficiale. E o formă obsedantă de aducere-aminte.

Chiar şi la capătul României, la Sulina, s-a sărbătorit căderea lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale Elena. Pe 22 decembrie 1989, Liviu era la Tulcea şi a aflat în gară, de la radio, vestea că cei doi au fugit. „Pe drumul de întoarcere, cu vaporul, căpitanul ne-a rugat să nu ne mai înghesuim toţi în acelaşi loc, adică în faţa televizorului, căci riscam să răsturnăm vasul.“ În zilele care au urmat, mai mulţi militari au venit să se fotografieze cu arme şi muniţie, căci „pe vremea lui Ceauşescu nu aveau voie să deţină muniţie“. Singura victimă a schimbării de regim a fost secretarul de partid al judeţului, care-a murit în urma unei crize cardiace cînd oamenii s-au dus să-l alunge. „Oamenii cu partidul aveau treabă, nu cu el, care era om bun“, spune Liviu. „Doar oamenii care au inimă pot să moară de o criză cardiacă.“ Odată cu dizolvarea vechilor structuri, Sulina, ca de altfel întreaga ţară, a intrat într-o epocă haotică.

Regimul comunist crease o industrie a conservelor de peşte – asta însemna locuri de muncă. Şantierul naval, ale cărui ateliere se întindeau de cealaltă parte a canalului, avea 900 de angajaţi. George s-a angajat aici pe cînd avea 17 ani. „Nu se făceau construcţii, doar reparaţii, dar era treabă ca lumea. Era ditamai coada de vapoare care aşteptau să fie reparate.“ La trei ani după „revoluţie“, oamenii au început să pescuiască pentru că nu mai aveau ce mînca. Foarte repede s-a închis şi fabrica de conserve. Scheletul ei a fost scos la vînzare pe Internet de o agenţie imobiliară. Preţul: peste un milion de euro. Clădirea „cea mai stabilă din Sulina“ – spune anunţul – ar putea fi transformată în hotel. Locuitorii rîd a pagubă. Şantierul naval s-a năruit încetul cu încetul. Lovitura de graţie a fost dată spre sfîrşitul anilor ‘90, cînd actualul preşedinte Traian Băsescu, pe atunci ministru al Transporturilor, ar fi sacrificat flota comercială a României, altădată a noua în lume ca dimensiune. A fost ceea ce Cotidianul numeşte „cel mai mare scandal de corupţie din istoria României“. Nu-i puţin lucru. (...)

O autostradă în mare

Mai rămîne autoritatea responsabilă cu gestiunea canalului, APDM. Dar şi aceasta şi-a redus efectivul. Astăzi mai lucrează acolo 200 de angajaţi din peste 900, cîţi mai erau acum cîţiva ani. Lupu Nelu e şef de secţie. Un bărbat mic de statură, afabil, în vîrstă de 56 de ani, îngrijit. Este din Galaţi, unde se întoarce în fiecare weekend. Şi-a luat o cameră la pensiunea La Perla – a ales astfel datorită bunătăţilor preparate la restaurantul pensiunii. Iarna, e singurul client. (...) APDM este însărcinată cu balizarea şi dragarea canalului şi trebuie să garanteze o adîncime de minimum şapte metri pentru a permite vapoarelor să străbată întregul curs al Dunării maritime, adică pînă la Brăila. „E ca o autostradă“, explică Lupu. Fluviul aduce atît de multe aluviuni, încît canalul de intrare în mare merge pînă la şase kilometri în larg. Această „autostradă“ e întreţinută pentru vapoarele de mare tonaj. Barjele pot să navigheze şi pe canalul Dunăre-Marea Neagră, care pleacă de la Constanţa. Traficul navelor pe canal se rezumă la livrarea de metal pentru combinatul siderurgic Arcelor Mittal de la Galaţi. Acesta avea 27.000 de angajaţi în 2001 şi de trei ori mai puţin în 2011. Unul dintre motive e scăderea nevoilor de materii prime. La Sulina se opresc, în medie, între 80 şi 100 de vapoare pe lună, pentru a plăti taxele de trecere şi tarifele piloţilor furnizaţi de APDM. Dar Sulina nu vede nici un ban din aceste taxe. Toţi banii ajung la Galaţi, la sediul societăţii. (...)

Şansa oraşului e că e situat în mijlocul unei rezervaţii naturale unice. Dar asta e şi nenorocirea lui. Dezvoltarea sa, inclusiv în direcţia turismului, e dictată, în cele mai mici detalii, de grijulia Administraţie a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării (ARBDD), cu sediul la Tulcea. Orice iniţiativă are nevoie de o autorizaţie din partea instituţiei. Nu-i de mirare că la Sulina, lumea se revoltă. „Nu sîntem împotriva reglementărilor, ele sînt necesare, dar avem impresia că peştii şi păsările contează mai mult decît oamenii“, se indignează Sorin. La fel şi Nicolae Răducu, preşedintele Fundaţiei pentru Delta Dunării, care are 700 de membri. Marele apărător al mediului şi specialist al acestei rezervaţii este exasperat. „ARBDD nu mai are competenţe ştiinţifice, cum avea pe vremuri, a ajuns doar o instituţie birocratică, nu mai face decît să interzică, cînd, de fapt, rolul ei e să-i ajute pe oameni.“ (...)

Municipalitatea nu are resurse, iar mult aşteptatele fonduri europene au ajuns doar pentru pavarea a două străzi şi renovarea canalizării. În Europolis, Jean Bart prezice un oraş fantomă. Ca pentru a da dreptate celor mai pesimiste predicţii, casele din Sulina au început ele însele să se scufunde, încetul cu încetul, în aluviuni. (...)

Articolul de faţă este o versiune prescurtată a unui reportaj publicat iniţial în revista La couleur de jours (nr. 7 / 2013)

Michel Bührer este fotograf şi jurnalist elveţian. Colaborează mai ales cu revistele din ţara sa, unde a publicat numeroase reportaje din Orientul Mijlociu, Asia, Africa şi Europa. Distins, în 2012, cu Premiul „Nicolas Bouvier“ pentru reportaj. Autor a şapte cărţi (despre Palestina, Rwanda, migraţia în Europa). Între 2003 şi 2007 a realizat mai multe serii de fotografii despre Bucureşti. Muzeul Naţional de Artă Contemporană a prezentat două expoziţii cu lucrările sale (www.mbuhrer.ch)

traducere de Matei MARTIN 

Foto: M. Bührer