DokStation, ediția a V-a. E imposibil să organizezi un festival de film în condițiile actuale?

Nu e imposibil, dar nici foarte la îndemână. Îți cam scade elanul și e destul de frustrant să faci proiecții cu filme documentare proaspete și bune despre muzici și muzicieni doar pentru o mînă de oameni, să te limitezi la bucuria că poți avea continuitate. E bizar cum ni se schimbă pretențiile și nemulțumirile și începem să ne gîndim cu jind la „cealaltă viață” de acum mai bine de șase luni. Sîntem din ce în ce mai limitați și distanțați, situație care pentru organizatorii de evenimente, concerte, spectacole e aproape un deces. Cu toate neajunsurile financiare, încîlcelile birocratice, bîlbîielile instituționale, incompetențele guvernamentale și bîjbîielile organizatorice, era mai bine pe vremea cînd nu dăduse molima peste noi. Acum reconsiderăm totul, iar normalul nu va mai arăta la fel. Acum compunem noul normal, ne adaptăm, inventăm sau murim. În fond, și de noi depinde cum va arăta viitorul normal. Avînd în vedere situația din acest moment, mă uit cu bucurie în spate și sînt mulțumită că am avut voie și condiții să organizăm ediția a V-a DokStation, chiar și așa limitați.
A trebuit să ne limităm foarte mult, am avut doar nouă filme proiectate în două locuri (DESCHIS Gastrobar și Grădina cu filme) și atît. Nu am avut avanpremierele DokStation din iulie și din august, întîlniri cu artiști internaționali invitați, concerte, proiecții de film în spații închise, ateliere de educație cinematografică și muzicală pentru copii, întîlniri între artiști autohtoni și internaționali (regizori, muzicieni, producători etc.), masterclass-uri.

Chiar vorbeam cu colegii mei în timpul proiecțiilor care conțineau invariabil imagini cu mulțimi, aglomerații la concerte și, cu nostalgie și îngrijorare, ne întrebam cînd va fi posibil din nou „o asemenea grozăvenie”. Nu părea nici din istoria foarte recentă și nici nu pare posibil în viitorul foarte apropiat.

Publicul e diferit?

Nu cred că sînt mari diferențe, totuși, poate doar mai multă bucurie în ochi. O fi și din pricina măștilor! Doar că e altă atmosferă cînd numărul de suflete care văd același film și respiră aceeași muzică e foarte mare. E plăcut cînd spectatorii reacționează la ce se întîmplă pe ecran, iar la bucățile în care erau concerte, poate că lumea a vibrat mai intens.

Cum „revinventăm” cultura?  

În industria concertelor e o mare problemă, probabil pe termen lung. Dar ar putea fi și reversul, care pare ideal. Radiourile comerciale ar trebui să-și reconsidere listele și să îmbunătățească calitativ conținutul pe care-l livrează. Astfel, pe lîngă investiția în muzică valoroasă ar face și educație și promovarea muzicilor care erau, de multe ori, expuse în concerte. Dar sigur că experiența concertelor e incomparabilă și va mai trece ceva vreme pînă la revenirea la „normal”. Însă nici gîtul ăsta alungit către viitor nu ne face bine, dacă stăm într-o permanentă așteptare. Pe de altă parte, industria muzicală e plină de rechini care abia așteaptă să profite de orice situație și de oricine le umple buzunarele, așa că salvarea muzicii prin radiourile comerciale e oarecum naivă.
În ceea ce privește filmele, aici cred că exploatarea oficială a filmelor în mediul online, pe platforme cu plată, e o soluție pe termen lung și n-ar trebui văzută doar ca soluție provizorie, de criză. Lumea începe să se obișnuiască să plătească pentru produsele audiovizuale și, sigur, încă e loc de educație pentru asta.

Moare cinematograful?

Cinematografele puteau foarte bine să rămînă deschise publicului, cu toate condițiile și restricțiile impuse de pandemie și de autorități. Temerea mea e că ar fi rămas deschise cam degeaba, pentru că nici nu sînt prea multe premiere și oamenii încă se tem, mai ales cu acest nou val de îmbolnăviri. Industria cinematografică e în cumpănă, e la cotitură (sigur că și rechinii de aici stau cu portofelele deschise, nu mă îndoiesc!), și asta poate că e și un semn bun sau, în orice caz, e o ocazie să se reinventeze, să se regîndească și poate să se întîmple o mică revoluție nu doar tehnologică (a tot avut parte!), dar și de conținut. Mă îndoiesc că sala clasică de cinema o să dispară curînd. În fapt, cred că după ce o să începem să respirăm fără mască o să fie o resuscitare a cinematografelor tradiționale, pe de-o parte, din pricina unui consum excesiv de online care dăunează grav sănătății, mai ales celei mintale, și pe de altă parte, dintr-o melancolică nevoie de a sta împreună și „de a visa același vis”. Sînt de modă veche, dar nu cred că nu poate reapărea moda mersului la cinema, chiar și așa, de ochii lumii, cam cum a reapărut și moda ascultării muzicii pe vinil. Cam scump, dar uite că n-a murit.

Ileana Bîrsan este critic de film, organizator DokStation.