Să-mi bag sau să nu-mi bag...

Publicat în Dilema Veche nr. 548 din 14-20 august 2014
Să mi bag sau să nu mi bag    jpeg

În romanul său Slaughterhouse-Five, Kurt Vonnegut, Jr. relatează cum, în război, un personaj îi salvează viaţa unui camarad, mobilizîndu-l cu o cumplită înjurătură oedipiană pentru a-l face să se adăpostească de focul inamicului. Înjurătura are efect deoarece operează pe baza unei combinaţii lexicale inedite, guvernate, à la Şklovski, de principiul insolitării. Personajul vizat reacţionează la ea tocmai pentru că este şocantă şi nemaiauzită (fresh and astonishing). Din acelaşi fragment aflăm că, alături de lovituri, înjurăturile fuseseră mecanismul care, sistematic, declanşase instinctul de conservare al inertului personaj. Nu mă pot abţine să nu redau fragmentul original:

Roland Weary and the scouts were safe in a ditch, and Weary growled at Billy, ‘Get out of the road, you dumb motherfucker.’ The last word was still a novelty in the speech of white people in 1944. It was fresh and astonishing to Billy, who had never fucked anybody – and it did its job. It woke him up and got him off the road. ‘Saved your life again, you dumb bastard,’ Weary said to Billy in the ditch. He had been saving Billy’s life for days, cursing him, kicking him, slapping him, making him move. It was absolutely necessary that cruelty be used, because Billy wouldn’t do anything to save himself. (Kurt Vonnegut, Jr. Slaughterhouse-Five)

Înjurătura este, indiscutabil, o zicere poetică. La nivelul ei, sensul literal şi cel figurativ coabitează în armonii insolite, care stimulează atît imaginaţia emiţătorului cît şi pe cea a receptorului. Numai că înjurătura, ca orice metaforă, este perisabilă. Ea funcţionează poetic doar atîta vreme cît este proaspătă. Repetiţia excesivă o toceşte, banalizînd-o şi reducîndu-i conţinutul la un reziduu inert, golit de poezie. Într-un cuvînt, vulgarizînd-o. Această repetiţie este însă inevitabilă, regimul de folosire a înjurăturilor fiind, prin natura sa, ciclic, asemenea incantaţiilor.

O distinsă profesoară din liceu ne spunea adesea cît şi-ar fi dorit să-l cunoască pe primul om care a spus „Bună ziua“. Formula i se părea atît de gingaş-poetică, iar perenitatea ei atît de grăitoare, încît îi atribuia anonimului autor calităţi dintre cele mai alese. Inspirat de patosul profesoarei noastre, un coleg mi-a mărturisit că, din aceleaşi motive, el şi-ar fi dorit să-l cunoască pe primul om care a rostit „Du-te-n pizda mă-tii“. Astăzi, ambele enunţuri trec aproape neobservate în registrele lor corespunzătoare, deşi, evident, între ele persistă diferenţa de semn. Dar la apogeul perioadei care le va fi generat (vîrsta poetică despre care vorbeşte Vico?) ambele trebuie să fi vibrat cu aceeaşi intensitate stilistică.

În cele din urmă, intrarea în reflex, şi conjunctura de cele mai multe ori sordidă în care operează, suprimă dimensiunea poetică a înjurăturii. Atîta vreme însă cît prospeţimea ei rămîne nealterată, poezia şi eficienţa înjurăturii merg mînă în mînă, ca în episodul din romanul lui Vonnegut. Dar aşa cum ineditul înjurăturii poate face, ca acolo, un soldat reticent să percuteze, el poate şi paraliza un adversar altminteri alert. Preşcolar fiind, mă băteam în spatele blocului cu un băiat din vecini. Partida era destul de echilibrată, pînă cînd potrivnicul meu a lansat către mine ceea ce pentru el era o înjurătură de rutină: „fu’te-n cur pe mă-ta, călare pe sor’ta!“ Atît de uimit am fost de noutatea (pentru mine) şi de ingeniozitatea acestui cocktail verbal, încît am glisat spontan într-o stare de intensă meditaţie pe marginea sensului său literal. Pe de o parte, mă întrebam în ce măsură imprecaţia mi se poate aplica mie, care nu aveam o soră, iar pe de alta, încercam să-mi configurez grafic baroca succesiune de suprapuneri propusă de preopinentul meu. De prisos să adaug că, absorbit de filmul improbabilei piramide, pe care mă chinuiam să mi-l developez în cap, am uitat să-l mai lovesc (pe atunci nu exista noţiunea de multitasking), permiţîndu-i astfel să repurteze o victorie fără echivoc. (Peste ani, aveam să regăsesc cu nostalgică bucurie această înjurătură în clasificarea întocmită de un coleg de liceu, unde figura la categoria înjurături acrobatice...)

O înjurătură bine ţintită poate acţiona ca un spray paralizant. M-a încîntat totdeauna povestea unei tinere din Sighişoara anilor ’70. Întorcîndu-se acasă pe străzile pustii ale paşnicei urbe după căderea întunericului, a fost atacată de un descreierat care i-a sărit în spate şi a încercat să-i sfîşie hainele. Atît de şocată a fost biata fată, încît a izbucnit spontan într-o înjurătură care nu era nici în limba ei maternă (germana), nici nu figura în vreun arsenal de ocări de care să fi fost conştientă. Surprinzîndu-se chiar şi pe sine, i-a urlat apăsat agresorului, „Futu-ţi dinţii mă-tii!“ Acesta i-a dat imediat drumul şi a rămas ţintuit locului de nedumerire, în timp ce prada s-a retras în siguranţă. Nici astăzi nu-mi pot stăpîni un zîmbet (admirativ!) cînd încerc să mi-o imaginez pe suava Ingrid aplicîndu-i famenului înjurătura stomatologică şi lăsîndu-l astfel cu buza umflată.

Dar eu, unul, înţeleg starea de paralizie indusă lingvistic, care l-a scos din circulaţie pe agresor. Cred că, în esenţă, nu se deosebeşte de abulia în care m-a propulsat „înjurătura acrobatică“ încasată în spatele blocului. Am fost eu însumi expus la aşa ceva, şi nu o dată. Din fericire, în majoritatea cazurilor, am fost doar spectator – involuntar – căci, dacă aş fi fost implicat direct, iar integritatea mea ar fi depins de promptitudinea reacţiei mele... această integritate ar fi fost serios terfelită. În situaţiile respective eram în mijloace de transport în comun. Prima dată – în autobuzul I.R.T.A. cu care făceam naveta „la post“, într-o localitate suburbană. Suburban era şi discursul călătorilor, în cea mai mare parte localnici, la care cu mîndrie mă consideram imun. Dar cînd, în mijlocul prietenescului schimb de replici al unor navetişti din apropiere, am auzit înjurătura „futu-ţi ma’marea-n bot“, mi s-au blocat circuitele ca robotului dintr-un serial SF al copilăriei şi, asemenea aceluiaşi robot, am început să-mi repet în minte mesajul de avarie: „Does not compute! Does not compute! Does not compute!“ În paralel, bine înţeles, cu înjurătura căreia nu reuşeam să-i găsesc vreo noimă şi care şi astăzi îmi mai dă fiori, deşi am încercat să mă exorcizez de ea prin intermediul a două personaje pe care le-am pus s-o folosească, în contexte ridicole, în două poezii de-ale mele.

La fel de perplex am rămas cîţiva ani mai tîrziu, în metrou, unde am asistat la o dispută cu-njurături între doi călători. Cei doi foloseau un repertoriu banal în hidoşenia sa, tocmai din cauza epuizării substratului metaforic prin rulare excesivă. Dar cînd unul dintre ei a lansat, aparent în premieră, înjurătura „futu-ţi bascheţii mă-tii cu iepurele-n gură“, tăcerea publicului călător, pînă atunci vag iritată, a devenit brusc admirativă, adjudecîndu-i implicit partida, pe cînd adversarul său a tăcut molcom, retrăgîndu-se de pe teren cu capul între urechi. E de presupus că, auzind în mod repetat înjurătura cu iepurele, acelaşi public ar fi rămas inert, în absenţa elementului surpriză. Şi tocmai acest element este sacrificat primul, prin repetiţie. De aceea, înjurăturile au fost, în cele mai multe cazuri, reduse la un balast grosier, care provoacă obiecţii întemeiate. Dar că înjurătura funcţionează metaforic este un fapt indiscutabil. Observ, de ceva vreme, că şi înjurăturile feminine şi-au apropriat organul masculin ca termen central, subliniind o dată în plus dimensiunea metaforică a înjurăturii. Prima dată cînd am auzit, tot în metrou, o liceancă interpelîndu-şi ghiduş un coleg cu formula optativ-emfatică „băga-mi-aş pula-n mă-ta să-mi bag“, mi s-au blocat din nou circuitele. Numai analiza stilistică a înjurăturii m-a scos din starea de şoc. Căci organul exersat verbal de şcolăriţa dezinvoltă nu putea fi decît metaforic. Ulterior aveam să mă obişnuiesc cu proferarea înjurăturilor falocentrice de către fete... Şi, în general, cu proferarea înjurăturilor de orice fel, de către oricine (subsemnatul inclusiv).

Pentru a ne putea însă bucura de virtuozitatea ei stilistică, înjurătura trebuie dezamorsată – ca şi cum ai smulge dinţii prin care se eliberează veninul unui şarpe, ca să-l poţi studia în (relativă) linişte. O tehnică de dezamorsare foarte eficientă este introducerea în doze mici a înjurătorilor, sau mai degrabă a elementelor lor componente, în texte scrise. Este uluitor cum se schimbă percepţia asupra acestora, cînd le vedem puse pe hîrtie. Cînd eram în primii ani de studiu al limbii engleze, însetat de cunoaştere şi dornic de progres, căutam cuvîntul fuck în toate dicţionarele care-mi picau în mînă. Multă vreme nu l-am găsit. Dar o, sublima clipă cînd, după ani de căutări, mi s-a oferit într-o ediţie nouă din Oxford advanced learner’s dictionary of current English, urmat, ce-i drept, de un triunghi cu semnul exclamării, care-l semnala ca tabu. În ediţiile ulterioare, semnul avea să dispară, înlocuit de indicaţii de registru care s-au îndulcit succesiv, de la vulgar la colocvial. Remarc cu această ocazie că au trecut zeci de ani de cînd curiozitatea academică nu mi-a mai dat ghes să răsfoiesc dicţionarele după acest cuvînt, care de ceva vreme a început să fie folosit nonşalant şi în paginile conservatoarei publicaţii The Spectator. Să-l fi întîlnit iniţial într-un dicţionar sau într-o publicaţie serioasă, Holden Caulfield veghind în lanul de secară nu ar mai fost atît de descumpănit cînd l-a descoperit scrijelit neoficial pe pereţii Muzeului de Artă.

Nu ştiu cum ar funcţiona o lume fără înjurături... Găsesc oricum înjurătura preferabilă violenţei fizice. Dar îmi pot imagina o lume în care înjurăturile dezamorsate să funcţioneze exclusiv la nivel stilistic. Cu acest gînd am scris pentru volumul meu Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tîlc (Editura Arthur, 2013), povestea băieţelului ostracizat pentru că nu ştia să înjure, pînă cînd, şcolit la un maestru gunoier, a ajuns campion la înjurături pe cartier. Gloria i-a fost însă de scurtă durată, pentru că a provocat-o pe profesoara de română, care, cu avantajul erudiţiei, l-a surclasat la înjurături într-o competiţie spontană. Reproduc în final concluzia poemului: 

De-atunci s-a băgat în şcoală
proba – scrisă şi orală –
de înjurături impuse.
Iar drept consecinţă nu se
mai înjură toţi pe stradă –
numai la olimpiadă...  

Florin Bican este scriitor şi traducător. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.