Cînd ne-am întîlnit să sărbătorim 20 de ani de la terminarea facultăţii, colegul nostru, Marius Oprea s-a ridicat la un moment dat în amfiteatru şi, de faţă cu foştii profesori, cu un aer mucalit, a spus că, dacă se uită bine în jur, observă că doar de capul chiulangiilor s-a ales cîte ceva... În vremea noastră, prezenţa la cursuri şi seminarii era obligatorie. Şeful de grupă avea o condică în care nota la fiecare oră cine lipsea. La 16 absenţe nemotivate primeai „mustrare scrisă“ (M.S.), iar dacă perseverai, „mustrare scrisă cu avertisment“ (M.S.A.), ceea ce te apropia de exmatriculare. Exista, însă, o cale de a scăpa: cele 16 absenţe îţi erau iertate dacă aduceai la secretariat o adeverinţă că ai donat sînge la Spitalul Studenţesc. Odată, eram pe lista neagră, împreună un coleg şi bun prieten (azi arheolog la un institut) aşa că am mers la „vampiri“. În faţa cabinetului, colegul meu a insistat să intre el primul, ca să îmi dea un exemplu de curaj. Această dovada de bărbăţie l-a costat scump – poate că în locul meu, a avut el ghinionul să fie contaminat cu virusul hepatitei B, a fost nevoit să-şi amîne anul, iar de atunci, ficatul lui nu a mai fost niciodată la fel ca înainte.

Nu mă mir că preferam să dăm sînge decît să dăm pe la şcoală. Puţine dintre materiile de atunci scăpau controlului ideologic. Bibliografiile seminarelor de istorie conţineau neapărat texte din cuvîntările lui Ceauşescu („concepţia tovarăşului despre...“) şi din programul PCR. Multe seminarii nu se deosebeau prea mult de învăţămîntul politico-ideologic, trebuia să recităm formule goale de conţinut. Arunc o privire în carnetul de student: Materialism dialectic şi istoric, Socialism ştiinţific, Drept şi legislaţie socialistă, Istoria mişcării muncitoreşti etc. În consecinţă, unii dintre noi eram în altă parte: puteam fi la o bere (sau mai multe). Ehee, dispărute sînt azi Tismana. (codificat La Mănăstire), Cireşica, Gambrinus, La Popicăreasa – berărie denumită aşa de noi după frumoasele picioare ale unei chelneriţe... plus neuitatul La Jegosu’, de lîngă Gara Basarab, unde ne plăcea să ne amestecăm cu lumpenii zonei.

Dacă nu eram cu ceilalţi la cîrciumi – pe care le luam la rînd, de la facultate pînă la căminele din Grozăveşti –, eram de găsit la bibliotecă, de dimineaţa pînă seara, doar cu ceva ciocolată prin buzunare. Rezistam. Cu recomandarea profesorului Mihai Pop, obţinusem permis de lectură la Biblioteca Academiei, încă de la sfîrşitul anului I. Citeam cu totul altceva decît ni se vîra pe gît la şcoală. Visam. Şi apoi, reveneam la realitatea care venea peste noi în sesiune. Fiind considerat unul fundamental, cursul de Materialism dialectic şi istoric se întindea în anii I şi II, cu aceeaşi profesoară aflată în pragul pensiei, cu aer de veche ilegalistă. Colegul despre care am amintit împărţea cu mine camera de cămin. Obişnuia ca în sesiune să meargă acasă, la Buzău, pentru a învăţa. În seara de dinaintea examenului la Materialism, a venit de acasă cu o canistră de vin roşu de buturugă. De la un pahar-două, am ajuns să ne cinstim toată noaptea. Dimineaţă, ne-am dus la examenul oral foarte veseli. Din fericire, distanţa dintre bancă şi catedră era mare, iar bătrîna profesoară nu ne-a mirosit. În anul I, luasem nota 7, acum am fost evaluat cu 10: „Vedeţi, toar’şu student, că se poate!“ Oh, mă gîndeam eu, iată o materie la care sînt mai bun beat decît treaz!

La un examen de istorie a României, am răspuns cu un singur cuvînt. În cursul anului, la seminar, profesorul (după 1989 a fost nevoit să părăsească Facultatea de Istorie) încerca să acrediteze ideea că Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan a fost de fapt o revoluţie, una anterioară Marii Revoluţii Franceze! Probabil că aveam o faţă cam sceptică, pentru că m-a întrebat direct ce părere am. I-am răspuns că mi se pare „pompieristic“, şi „Ce, dacă nu avem revoluţii, trebuie să le inventăm?“ Colegii mei au amuţit, ştiind prea bine că nu era prudent să ai astfel de opinii. Ei bine, la examenul oral, al doilea subiect de pe bilet a fost: „1784 – răscoală sau revoluţie?“ Seminaristul a şuşotit ceva cu profesorul de la curs, care mi-a pus o singură întrebare: „Ce-a fost?“ – „Răscoală“, am răspuns. Nu mi-au cerut să argumentez: „Carnetul! Nota 5!“ Am scăpat ieftin. Oricum, nici picat cu ceară n-aş fi renunţat la părerea mea.

Cu lucruri de felul acesta ne mîncau timpul şi ne năruiau tot cheful de şcoală. Dezamăgirea mea era cu atît mai mare cu cît nu fusese o treabă uşoară intrarea la facultate. Concurenţa era foarte mare: 40 de locuri, peste 800 de candidaţi. Subiectele de examen erau formulate exact după titlurile şi subtitlurile lecţiilor din cele cinci manuale de istorie. Reproducerea cît mai exactă, mot-à-mot, a textului din manual era condiţia reuşitei. Nu erau admise interpretări libere, originalitatea. În 1983, cînd am dat la facultate, un subiect la examenul de Istorie Universală a fost ceva cu „geneza relaţiilor capitaliste“. Ghinionul meu: era singura lecţie din toate manualele pe care tot amînasem să o memorez („doar n-or da-o tocmai pe asta!“). Am căzut al treilea sub linie. Norocul meu a fost acela că nu trebuia să mă duc la oaste: fusesem declarat inapt pentru stagiul militar (avantajul celor cu probleme de vedere!). Am stat ascuns, acasă la părinţi, fără să fiu „încadrat în cîmpul muncii“ – eram, adică, un infractor în ochii autorităţilor, un „parazit social“, cum se spunea pe atunci. N-am făcut altceva decît să menţin în memorie, timp de un an de zile, cele cîteva sute de pagini ale celor cinci manuale – dezvoltasem procedee mnemotehnice, vizualizam în gînd pînă şi dispunerea ilustraţiilor. La examenul din 1984, am reuşit al treilea.

De atunci, nu am încetat niciodată să mă simt student...

Alexandru Ofrim este istoric, conferenţiar universitar în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Editura Humanitas, 2011.