În 1999, a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, Facultatea de Teatru, secţia Actorie. În 2003 cîștiga premiul pentru cel mai bun actor, la Gala HOP, ocazie cu care mi-a oferit primul interviu. Era, pe atunci, la începutul carierei. Cînd l-am revăzut, după aproape douăzeci de ani, l-am recunoscut fără probleme pe cel care a devenit, între timp, unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți actori din România. Căci nici succesul și nici cariera pe care le are azi în spate, atît în teatru, cît și în film, nu i-au schimbat cu nimic atitudinea sa jovială, dezinvoltura și seninătatea.

Aș putea spune că Adrian Văncică este o vedetă fără vedetisme, deși în interviu mi-a mărturisit că nu-i place eticheta de vedetă. Cu toate acestea, este unul dintre puținii oameni pe care îi cunosc care și-au păstrat autenticitatea în notorietate, normalitatea și mai ales modestia – o modestie nealterată de lumina reflectorului. 

Cum ați defini dumneavoastră modestia?

Țin minte că atunci cînd eram copii și ne ciondăneam pe diferite motive, brusc era cîte unul care spunea, ca ultim argument al superiorității: „Da’ tu știi cine e tata?“ În acest context, în primă instanță, cred că modestia e atunci cînd nu mai apelezi la acel „Știi cine e tata?“ sau, mai tîrziu, la „Știi cine sînt eu?“

Vorbind însă serios, cred că ar trebui să facem o deosebire între modestie și smerenie. Modestia, așa cum o înțeleg eu, este diferită de smerenie, căci smerenia are un sîmbure de frică în ea, or modestia are mai mult de-a face cu decența, cu bunul-simț al omului care stă pe picioarele lui și cu amîndouă picioarele pe pămînt. Un om modest nu e un om temător, ci, din contra, este un om îndeajuns de puternic încît să aibă atîta încredere în forțele proprii încît să nu mai aibă nici nevoia și nici impulsul de a le exhiba. Un om autentic modest este un om care nu are nevoie să demonstreze sau să se dea mare. Iar aici intervine și acel atu al modestiei, acel șeptar, la jocul de șeptică, pe care îl scoți la înaintare cînd este nevoie. Căci atunci cînd acționează, modestul autentic, acel om liniștit, care își vede de viața lui, acționează cu o forță de care nu îl credeai capabil, pe toate fronturile. Și mai cred că omul modest acceptă tupeul altora o dată, de două ori, dar a treia oară trebuie să iasă din modestia lui și să se afirme.

Falsa modestie?

Probabil, una dintre cele mai ridicole forme de ipocrizie, pentru că nu ai absolut nimic de cîștigat de pe urma ei. Să fii modest este mai mult ceva ce ține de firea ta, un comportament pe care îl înveți de a lungul timpului, pe care ți-l însușești. E bine sau nu să fii modest? Nu știu, depinde de fiecare om în parte, de cum se simte el confortabil cu sine. Adică ești cu picioarele pe pămînt și știi pe ce lume trăiești și nu vrei să demonstrezi nimic – de ce ai vrea să imiți lucrul acesta? Cum poți, la o adică, să imiți bunul-simț?

Îți poți păstra modestia în lumina reflectorului? O vedetă mai poate fi modestă?

Îți mulțumesc pentru eticheta asta pe care mi-ai pus-o, dar nu prea sînt de acord cu ea. În engleză există mai mulți termeni pentru vedetă, „star“ sau „celebrity“… În România, termenul de vedetă este oarecum perimat, a devenit mai mult o etichetă pentru vizibilitate, mai ales în showbiz. Și dacă extrapolăm, azi trăim într-o societate în care toți vor să fie vedete, să fie văzuți, să aibă păreri și, chiar dacă nu au competențe, să dea impresia că se pricep la toate. Dacă te uiți doar pe Facebook, cînd ți se afișează chenarul acela cu poza ta și cu îndemnul să ți spui părerea, să comentezi sau să spui la ce te gîndești… păi, deja, ai imboldul necesar ca să te afirmi, oricum, dar să te afirmi, pe orice subiect. Însă, de multe ori, riști să te aventurezi în ape pe care nu le cunoști și să-ți dai cu părerea, deși n-ai nici o competență. Iar pericolul e că vei găsi întotdeauna adepți ai unor părerisme, uneori chiar periculoase.

Revenind, nu știu dacă sînt o vedetă, mă consider mai degrabă un actor care își respectă meseria și care a avut noroc să fie la momentul potrivit la locul potrivit și să ajungă într-un serial iubit de oameni. Căci Las Fierbinți este cel mai bun produs de televiziune, de atîta timp, și cred, fără modestie, că nu va fi egalat prea curînd în longevitate și în felul cum s-a lipit de sufletul oamenilor. Iar acestea sînt lucruri reale, pe care n-ai cum să te prefaci că nu ar fi așa. Cred că principala calitate a acestui serial este că are mai multe tipuri de umor. Este ca un soi de ceapă, cu mai multe foi. Atinge socialul, politicul, atinge tot felul de oameni, cu tot felul de preocupări. Te regăsești în el cu ușurință, mai ales că tratează probleme ale societății românești, mentalitățile de la firul ierbii.

Dacă îmi păstrez modestia… Cred că cel mai bine aș spune că limitele modestiei mele sînt lezate cînd mi se ignoră sau mi se minimalizează munca. Pentru că, deși recunosc că am avut și noroc, nu pot să nu dau replica atunci cînd mi se impută acest lucru și să spun: „Dar tu știi cît am muncit eu? Cîte nopți nedormite am avut?“.

Pe scurt, nu știu dacă sînt un om modest, știu doar că stau în banca mea, îmi plac și admir oamenii talentați, îmi place să joc cu oameni mai talentați ca mine, pentru că am de învățat de la ei, dar în același timp nu pot să mă prefac că nu sînt ceea ce sînt. Pentru că aș minți. Pentru că mi-aș nega munca, stresul și toate greutățile care vin la pachet cu celebritatea – repet, celebritatea construită, pas cu pas, temeinic, fără să sari trepte ca să ajungi sus, cît mai rapid.

Te poți rata, în ciuda norocului?

Mircea Albulescu avea o vorbă: „În meseria noastră, norocul joacă un rol nepermis de mare.“ Pentru mine, acel imbold de noroc pentru succes a venit cînd a trebuit. Adică nu la prima tinerețe. Dacă venea, de exemplu, cînd aveam 20 de ani, probabil că nu știam ce să fac cu el. Însă după vîrsta de 30 de ani, după ce am învățat că totul se obține foarte greu și am învățat că ratarea e după colț, am știut că trebuie să simți cînd ești pe val și, cel mai important, să știi cum să rămîi pe val.

Cu alte cuvinte, dacă nu ai o minimă experiență de viață, există pericolul, cînd ești pe val, să ți se pară că totul ți se cuvine și să te culci pe o ureche?

Există pericolul să devii arogant fără să ai de ce, poți strica prietenii, pentru că brusc te crezi superior, te crezi un zeu și, de fapt, nu ești. Ispita acestui val nu o poți tempera decît dacă te dai o dată, serios, cu capul de pragul de sus. Am văzut cazuri cu ochii mei. Pentru că dacă nu știi cum să stai cu picioarele pe pămînt, aburul acela de succes îți ia mințile și nu prea îți vine să temperezi euforia. Tocmai de aceea, repet, succesul pentru mine a venit exact cînd trebuia, cînd aveam deja mecanismele interioare formate pentru a putea să-l gestionez.

Însă, recunosc, din nou, fără modestie, că mi-am dorit să am succes. Chiar dacă la început aveam parte de voci care îmi spuneau să am grijă, că de acum voi fi pentru public doar „Celentano“, că voi fi pus într-o anumită cutiuță, dintr-o anumită zonă din care nu voi mai putea ieși, nu a fost deloc așa. Și, chiar dacă la primele sezoane aveam acel frison de orgoliu actoricesc: dacă mi se va pune o etichetă pe față? –, mica angoasă mi-a fost spulberată. Căci azi am în palmares multe roluri, am jucat în multe filme, sînt în continuare actor la Teatrul Nottara, fac stand-up comedy, scriu scenarii…

Vorbind despre scris, îmi amintesc mesajul lui Celentano din Las Fierbinți, de acum cîțiva ani, de 1 Decembrie, care a avut opt milioane de vizualizări în 24 de ore și care a făcut furori în întreaga Românie… Ce v-a motivat să-l scrieți?

Mi-e destul de greu să vorbesc despre asta. Am fost extrem de emoționat și cînd l-am scris, dar și în siajul mesajelor pe care le-am primit. Pe 2 decembrie primisem deja sute de mesaje, cele mai multe venite de la românii plecați în afară. În primul rînd, subliniez că eu chiar nu mă cred vreun poet. Poezia aceea era de fapt un mesaj, simțeam că trebuie să scriu despre realitatea în care trăim, realitatea pe care o vedem zi de zi în jurul nostru. Folosind gramatica personajului Celentano. Realitatea oamenilor capabili care pleacă din țara asta, dar nu din lipsă de bani. Atenție, nu din lipsă de bani! Mulți români pleacă fiindcă nu mai suportă să vadă incompetenți în posturi de conducere, să vadă o Românie care se încăpățînează să rămînă undeva în trecut. Trăim într-o societate în care avem WC-ul în curte, asta în timp ce, la nivelul Europei, se pune problema că în zece ani va fi un decalaj foarte mare între cei care știu să folosească Internetul și cei care nu știu. Trăim într-o țară în care multe localități încă nu au curent electric. În care aproape jumătate dintre oameni sînt analfabeți funcțional. O societate de oameni învățați să execute. Esența mesajului acelei poezii era, așadar: eu vreau să trăiesc într-o țară normală!

Cu alte cuvinte, locul actorului nu e doar „pe scîndură“ – ca să citez o luare de poziție, de acum cîteva săptămîni, vizavi de protestul actorilor de pe treptele Teatrului Național?

Din contra! Mi se pare absolut normal ca actorii să se implice, ca doctorii să se implice, ca profesorii să se implice, ca tagmă sau individual. După cum mi se pare normal ca orice plătitor de taxe să se implice, atunci cînd vede că lumea din jurul său se destramă. Pentru că altfel riscăm să ne închidem într-un turn de fildeș și să nu observăm că, de fapt, acelui turn de fildeș i se cam crapă fundația. Cînd vezi cine te conduce, cînd oameni cu studii prin corespondență îți organizează viața, ție, un om cu studii făcute pe bune, care îți faci meseria onest și care vrei să trăiești într-o societate normală, cred că trebuie să iei atitudine.

În clipele astea îți cam vine să ieși din modestie și să spui: tu știi cu cine vorbești?

Dar să fii modest nu înseamnă să nu te implici. Din contra. Cu cît ești mai capabil și cu cît ai mai multă substanță, e cazul să te impui. Există momente cînd trebuie să renunțăm la modestia aceea de tipul smereniei. Să simți că nu trebuie să demonstrezi cine ești nu înseamnă că nu trebuie să fii vizibil cînd trebuie să fii vizibil. Dar asta nu poți s-o faci decît dacă ți-ai construit viața treaptă cu treaptă, dacă ai în spatele tău acea consistență necesară pentru cineva care poate schimba ceva în bine.

Iar pentru asta trebuie să fii perseverent, nu tupeist. Dacă te bazezi doar pe tupeu, reușești azi, reușești mîine, dar nu vei reuși niciodată să îți construiești o carieră solidă. Poți cîștiga cîteva victorii, dar nu războaie. De exemplu, mie îmi place tupeul la sportivi, dar la cei cu rezultate. Lipsa de modestie, care e echilibrată de consistență, e de acceptat. Iar limitele modestiei, zic eu, e cazul să fie depășite cînd ești călcat pe coadă. Altfel, ești doar smerit și te resemnezi în fața unor nulități.

Pentru că ați adus vorba despre resemnare… Ultimul film în care jucați, pentru care ați primit recent premiul pentru Cel mai bun actor (la Brussels Short Film Festival), scurtmetrajul Cadoul de Crăciun, în regia lui Bogdan Mureșeanu, un multipremiat film (amintesc doar TIFF, 2018, Gopo, 2019, marele premiu la Festivalul de Film de la Clermont-Ferrand, Tampere Festival, Festivalul de scurtmetraj și animație de la Barcelona), ne poartă în trecutul comunist, un trecut în care toți păream a fi resemnați. Cum v-ați raportat la acele vremuri?

A fost o reală surpriză, ca să nu mai spun o bucurie enormă succesul pe care l a avut și îl are în continuare acest film.

Cum mi-am construit personajul? Aveam background-ul necesar, ca să zic așa, iar în privința asta, nu a fost greu. La Revoluție aveam 14 ani. Și știu cum erau vremurile alea, știu ce însemna să te certe părinții pentru că ai pierdut stiloul sau că ai îndoit penița. Era o tragedie. Și mai știu și toate fricile de atunci, să nu spui ce se vorbește în casă, să fii paranoic cu oricine, să fii mereu cu frica în sîn. Nu, nu sînt spaime pe care să le uit. Nu voi putea niciodată să le uit.

S-au întors fantomele acestor spaime la filmări?

Da… sînt niște gesturi acolo pe care le am redescoperit la repetiții. De exemplu, uitatul pe vizor. Azi nu mă mai uit pe vizor cînd ies din casă. Or, în film asta apare, pentru că în comunism te uitai mereu pe vizor înainte să ieși din casă. Căci nu se știa cu cine te puteai întîlni sau cine te putea vedea. În paralel, Ioana Flora, partenera mea din film, care a crescut în Serbia, nu a înțeles din prima cît de importantă este portocala pe care o primește copilul, pentru că în Serbia se găseau portocale.

Cînd copilul îi mărturiesește tatălui că i-a scris lui Moș Gerilă că dorința tatălui este moartea lui Nea Nicu, toate spaimele din lume năvălesc pe chipul dvs.

Îți dai seama ce-ar fi însemnat, pe vremuri, să se fi întîmplat așa ceva! Da, mi au năvălit toate spaimele pe chip, pentru că în clipa aia Pămîntul s-a surpat, pur și simplu… Ce bizar, azi, la 30 de ani de la Revoluție, să te gîndești că e atît de ușor să revii la vremurile alea, atît de ușor.

Din cauză că oamenii uită?

Din cauză că oamenii sînt atît de ocupați să-și cîștige traiul zilnic încît probabil nici nu se mai gîndesc la asta. Iar o dată la patru ani, cu politica noastră, repet, e foarte greu să se schimbe ceva sau să se mai taxeze ceva. Pînă vin alegerile ca să facem o schimbare, s-ar putea să fie deja prea tîrziu.

Există o latură negativă a modestiei. Ținutul căciulii în mînă… nu sînt îndeajuns de însemnat ca să mai schimb ceva.

Depinde… În jurul meu am doar oameni care știu ce vor, se implică și muncesc ca să-și schimbe viața. Dar eu trăiesc într-o bulă, într-un loc unde sînt oameni talentați, cu care mă distrez foarte bine, cu care construiesc lucruri… dar există realitatea din afara bulei, acea realitate care a obosit să mai lupte. Bulele astea plutesc cumva pe marea realității, o realitate de oameni fataliști. Eminescu a prins foarte bine realitatea de la firul ierbii, pe care o trăim și azi. Nu este deloc o filozofie adîncă în versurile lui, „De o fi una, de-o fi alta, ce-o fi scris și pentru noi, bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război“. Acel „le-om duce“ este echivalentului lui „om vedea noi“ – această meteahnă care omoară orice inițiativă de schimbare. Pe de altă parte, nu e Miorița unul dintre miturile fondatoare din literatura noastră? Să afli că vei fi omorît și, în loc să te aperi, tu vrei fluierașe de șoc sau te preocupă cu ce va fi îmbrăcată maică-ta la înmormîntare! Elogiul resemnării, asta e, asta pare că ne caracterizează. Dar de ce să te resemnezi, cînd poți să lupți? Mă întreb dacă nu cumva ne-am obișnuit să confundăm resemnarea cu modestia, însă resemnarea este lașitate. În loc să spui că poți mai mult, poți mai bine, stai în locul ăla călduț și „smerit“, cînd în fapt e vorba doar de o complacere într-o situație pe care crezi că nu o poți schimba. De frică, din neîncredere în tine.

Cum îți poți educa copiii să fie modești, într-o societate a ambițiilor?

Să nu-și asume niciodată meritele, dar nici insuccesele altora. Dar știi cum e… Cînd copilul este mic și îi dai cărțile de colorat, îi spui să coloreze în limitele desenului, apoi, cînd crește, îl îndemni să și depășească limitele. Cam așa este cu educația copilului. Nu există rețete.

Un antonim pentru modestie?

Poate laudă… Mi-a plăcut întotdeauna găina care a făcut 50 de ouă și nu a zis nimic, și am disprețuit găina care a făcut un singur ou și a cotcodăcit de-a făcut atîta gălăgie încît să audă tot cartierul isprava ei. Sînt, în zilele noastre, multe găini cu gura mare. Dacă tu ești găină, e normal să faci ouă, nu te mai umfla în pene.

Sau aroganță?

Aroganța poate duce și la progres. Dar numai aroganța susținută de calitate. Cea pe care nu o poți dărîma. Pe un tupeist gol, fără alte calități decît papagalul la purtător, îl poți dărîma în două secunde. Modestia trebuie să fie și puțin arogantă, cînd trebuie să intervină.

Modestia e și un semn al respectului?

Categoric! Să vezi talentul în cineva și să ai puterea să recunoști lucrul acesta. Cînd eram student, clasele se numeau după profesorii principali pe care îi aveam. Erau clasa lui Albulescu, clasa Sandei Manu, clasa lui Dem. Rădulescu, Gelu Colceag sau Ioan Cojar etc. Și între noi, studenții, era mereu curiozitatea asta, dar o curiozitate dublată de admirație. Spuneam, de exemplu, „Hai să-i vedem pe ăia de la Gonța sau de la Bibanu’, să le vedem examenul lor de Caragiale, că dacă nici ăștia nu fac examenul de Caragiale, atunci cine să-l mai facă?“.

Și-mi vine în minte acum o scenă. Pe vremea aceea se putea fuma pe culoar. Cînd am ieșit, odată, în pauza de țigară, a apărut doamna Olga Tudorache, în capul scărilor. Inconștient, ni s-a dus, tuturor, mîna cu țigara în jos, am luat poziția de drepți și am tăcut cu toții din gură. Ce vorbeam între noi putea să aștepte, pînă trecea Doamna.

Aplauzele de la finalul unui spectacol te fac să ieși din modestie?

Trebuie să fii generos și cînd dai, și cînd primești, iar asta se educă. Aplauzele de la finalul unui spectacol trebuie să știi să le iei, trebuie să te bucuri de ele. Uneori poți fi blazat, poți avea senzația că în seara respectivă nu ți-a ieșit o scenă bine și poate crezi că nu le meriți, dar asta e greșit. Cînd oamenii te aplaudă, o fac cu bucurie, așa că bucură-te de bucuria lor!

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: Gina Buliga