După ce-am pus punct unei relații lungi, m-am întrebat cum o să-mi găsesc energia să fac orice. Multă vreme, mi-am zis că nu pot, că-i prea greu. Cîteva nopți, am chemat o prietenă să doarmă cu mine. M-am gîndit cu jind la perioada în care locuiam cu cineva, cu toată că și-atunci eram tot singură. O vreme, mi-au răsunat în cap cuvintele femeilor din familie: că nu poți să treci prin viață doar tu cu tine, că-i bine să te căsătorești, să faci copii, să întemeiezi o familie, să ai un sprijin. Așa trebuie, așa se face. Aveam douăzeci și șase de ani și nu știam să fiu singură. Nu mă învățase nimeni. Richard Brautigan o spune mai bine decît mine: „It’s time to train yourself / to sleep alone again / and it’s so fucking hard“.

Ani la rînd, mi-am urmărit mama și bunicile neieșind o clipă din rolul de soții care îngrijesc bărbați, niciodată cu o cameră doar a lor sau dedicîndu-și timp numai pentru sine. Prima copilărie mi-am petrecut-o într-un apartament care adăpostea șapte persoane, cu femei care spălau rufe în lighean, găteau cu rîndul într-o bucătărie imposibil de strîmtă, treceau în tăcere dintr-o încăpere într-alta. Mi-o amintesc pe bunica paternă zicîndu-mi, acum cîțiva ani, cît timp vedea de bunicul bolnav, căzut la pat: „Cum te descurci, fată, singură? Uite, eu măcar sînt cu moșul meu, îi dau să mănînce, îl spăl, am ce face“. La asta se redusese totul, asta rămăsese esența vieții ei: să aibă grijă de cineva. „Unde-s doi, puterea crește“, asta era filozofia ei. La rândul său, mama nu înțelegea cum de m-am obișnuit, în cele din urmă, să trăiesc „singură, fără ajutor“, cum de pot să dorm, să mănînc, să merg la cumpărături sau să ies la film tot singură.

Așa se sedimentează, în timp, stigmatul social aplicat omului singur. Vulnerabilul. Deprimatul. Ratatul. Neîmplinitul. Neadaptatul. În familie. Așa ne învățăm cu greutatea pusă pe umerii noștri, cu rușinea ei, și tot așa sîntem îndemnați s-o apăsăm la rândul nostru pe trupurile celor ce vin după noi.

Frica de singurătate se învață în familie. Dar la fel și bucuria de a fi singur.

Ca multe alte lucruri din viețile noastre, fricile sau lipsa lor țin și de felul cum ne spunem povestea. În fond, singurătatea pe care o percepeau bunicile mele apăsa mai greu pe umerii lor decît pe mine, în realitate. Fără să-mi dau seama, am tînjit după o cameră doar a mea încă din copilărie, din acei primi ani petrecuți într-o casă prea mică, alături de o familie prea mare. Atunci, dimpotrivă, mi s-a acutizat nevoia de singurătate, de intimitate și de spațiu doar al meu, și cam tot atunci am început să-mi spun singură povești și, mai tîrziu, să le pun pe hîrtie. Fără să intenționeze neapărat asta, mama m-a învățat, totuși, independența. Faptul că și-a dorit să am căminul meu și să nu depind de altcineva, așa cum a depins ea, e unul dintre lucrurile care m-au ajutat cel mai mult în viață și pentru care-i mulțumesc enorm.

Lucrînd în presă, de-a lungul anilor, am descoperit o mulțime de alte femei fantastice. Unele mi-au devenit cele mai bune prietene. Pe altele doar le-am intervievat. Am discutat cu o terapeută care se ocupă de copiii din medii defavorizate. Cu o activistă care împarte produse de igienă menstruală pentru femeile din medii dezavantajate. Sau cu două femei supraviețuitoare ale violenței domestice, cărora le-am schițat povestea într-un Dosar despre plecări. Puterea lor de-a se rupe dintr-o relație abuzivă fizic și emoțional mi s-a părut mult peste a mea, curajul lor, peste forțele mele. Altă femeie cu care am discutat trecuse printr-un transplant de măduvă. După operație, își petrecuse mai multe luni singură, într-un izolator. Ele sînt adevăratele eroine și supraviețuitoare. De la ele am învățat multe lucruri.

Cu toate site-urile și aplicațiile sale de socializare, lumea ultimilor ani parcă ne-a interzis să mai fim singuri, să nu facem parte în orice clipă dintr-un cuplu sau dintr-o gașcă de prieteni. Avem nevoie de contacte fizice și de afecțiune. Însă, pentru mulți, singurătatea e greu de suportat. Sînt nerăbdători să scape de ea, le e teamă să rămînă singuri cu demonii lor.

Uneori mi-e teamă și mie, dar numai atunci cînd sînt bolnavă. Iar lunga perioadă petrecută singură în pandemie m-a ajutat să mă găsesc pe mine. Să-mi dau seama cu ce lucruri mă simt confortabil și cu ce nu. Asta poate și pentru că, de-a lungul anilor, am mai avut noroc de un lucru: mi-am găsit oamenii mei, prietenii aceia care să-mi dea încredere și de la care să învăț constant. Cei care să mă ajute să-mi schimb puțin perspectiva chiar și-n fața celor mai negre momente. După un timp, singurătatea devine o armură.

Dacă e ceva ce m-au învățat toți anii ăștia e cum să stau la masă cu demonii mei. Unii mai mici, pitici, prietenoși, alții mai mari, înfiorători. Pînă la urmă, singurătatea la adulți e inevitabilă. Nu-i putem scăpa. Putem doar s-o îmblînzim.

Cristina Ștefan este jurnalistă.