Cum ați defini, în mod general, frivolitatea?

Cred că, în partea ei luminoasă, frivolitatea are o aură pozitivă. O leg, în mintea mea, de petreceri, de divertisment, de hedonism. Aș spune că e definită de o anumită doză de superficialitate, dar pe care eu o văd manifestată doar în relațiile interumane. Dar frivolitatea nu e sinonimă întru totul cu superficialitatea – nu poți spune, de exemplu, despre cineva care face o treabă de mîntuială că e frivol. Pe de altă parte, frivolitatea, în funcție de contextul în care o întîlnim, poate avea și o parte întunecată. Care merge spre cinism, aroganță, nesimțire. Dacă o întîlnim într-un context monden, avem de-a face cu acea atitudine ușoară, fără griji, poate ușor provocatoare, dar fără consecințe negative. Cînd însă se manifestă într-un context serios, poate deveni malignă.

Donald Trump, de exemplu, e un personaj frivol înspre capătul acesta negativ al spectrului. Nu faptul că ia deciziile pe care le ia, ci modul cu totul lipsit de considerație în care o face. Dacă deciziile sale ar fi rezultatul unui proces de introspecție, al unei consultări a actorilor, al unei viziuni argumentate despre viață, nu le-aș considera frivole, chiar dacă mi-ar displăcea. Dar cînd te comporți capricios, cînd nu e cazul, ca și cum nu te interesează consecințele acțiunilor tale, devii frivol-periculos. Dacă faci doar gafe care o supără de doamna Macron, pot spune că ești insolent, dar cînd modul tău frivol de a te expune afectează politici de stat, relațiile dintre state, cînd ne poate aduce pe noi toți în pragul unui război, frivolitatea e ceea mai mică din problemele noastre.

Cum ar trebui să prezinte mass-media tipul acesta de declarații frivole? Mă refer și la unul dintre tweet-urile președintelui Trump, în care afirmă că planeta Marte face parte din Lună.

În primul rînd, treaba jurnalistului este să expună faptele așa cum se petrec, în realitatea imediată. Dar el mai are o datorie, și anume de a pune faptele într-un context – evident că nu-l poți expune pe Trump ascunzînd modul frivol în care acționează. Dar consecințele deciziilor lui sînt foarte importante pentru noi, iar asta nu o mai poți prezenta din unghiul  frivolității. Cît despre tweet-ul respectiv, era vorba despre proiectul Moon and Mars, iar ce a vrut să spună, de fapt, a fost, pe scurt, „Mai lăsați Luna în pace și uitați-vă și înspre Marte“. Mă îndoiesc că cei de la casele mari de presă n-au înțeles despre ce e vorba. Doar că există deja un curent de a insista pe frivolitatea și impredictibilitatea președintelui Trump. Și nu e mult diferit de ceea ce se întîmplă în presa din România, unde subiecte marginale devin centrale în dezbaterea publică doar pentru că sînt, aparent, spectaculoase. Țin minte că, atunci cînd a murit Sergiu Nicolaescu, dincolo de toată istoria lui ca regizor, de faptul că a fost om politic, că a dat și legi în țara asta, focusul principal a fost că văduva lui a purtat un palton alb la înmormîntare!

Nu mai departe de zilele acestea, cînd, după CEx-ul PSD, au fost îndelung comentate și gafa, pe care o cunoaștem cu toții, dar și imprimeul rochiei purtate de premierul Dăncilă.

Dar doamna Dăncilă e un subiect inepuizabil pentru frivolitățile în presă. De la momentul în care a fost montată (și folosesc deliberat acest termen tehnic) în scaunul de prim-ministru, cu acea înfățișare fulminantă de care s-a tot vorbit inițial, pînă la conferințele de presă pe care le ține după încarcerarea lui Dragnea, cînd se prezintă calmă și articulată, fără acele greșeli de exprimare care au băgat-o în colimator. Însă, cînd discutăm despre rochia purtată de premier în momentul în care ea anunță mișcări importante în interiorul celui care a fost – și încă mai este – cel mai mare partid din România, vorbim despre o frivolitate nelalocul ei. A-i spune doamnei Dăncilă, la începutul carierei de premier, că arată ca un pavian cu mantie (expresie pentru care Cristian Tudor Popescu a fost și amendat de CNCD) e una, a te lega de rochia ei cînd prezintă un discurs politic într-un moment important mi se pare un derapaj profesional. Repet, nu subiectul în sine e frivol, ci contextul în care a fost postat. Rochia domniei-sale poate fi discutată oricînd într-o emisiune de fashion, dar nu într-un talk-show pe teme politice.

Ce aș reproșa presei din România e că are momente cînd devine majoritar frivolă. Bineînțeles, există și momente cînd frivolitatea în presă e acceptabilă. Atîta vreme cît e în limita legală și e la locul ei (adică în contextul potrivit), poate funcționa cum vrea. Problema apare însă cînd această frivolitate se prelinge în zona de știri, care ar trebui să fie rece ca oțelul. Fără pasiuni. Să facă relatare și, dacă e în stare, analiză. Dar o analiză din toate punctele de vedere, care să pună faptele în context, să explice cîte perspective există și nu o pseudo-analiză care să ofere o singură perspectivă drept adevăr absolut.

Accidente, violență în familie, analfabetism, sărăcie, excluziune socială, segregare etnică – se întîmplă lucruri complicate și grave în România: ni se prezintă doar vîrful frivol al aisbergului?

O știre frivolă care pe mine mă scoate din minți este una de genul: „Priviți acest copilaș sărac, vede pentru prima oară o bucățică de ciocolată“ – sărăcia extremă este una, și e o realitate cruntă, faptul că vrei să faci o bucurie unui copil, e alta, însă să capitalizezi o suferință este o frivolitate cumplită. O căutare de efemeră vizibilitate în performanța ta profesională. Aici frivolitatea se află la capătul extrem, devine cinism. Dar asta se întîmplă din mai multe cauze. Una ar fi lipsa de viziune: să ai subiectul sub nas și să nu-l vezi: cînd ai zilnic știri despre trafic și accidente și morți, începi să consideri, probabil, că asta e zona de competență și nu te mai ridici cu un nivel, să vezi miezul problemei: siguranță, drumuri proaste, (in)disciplină în trafic, carnete de conducere date de-a valma. O a doua cauză e lipsa de timp și profesionalism. Redacțiile din România au fost decimate. Unde se lucra cu 80 de oameni, acum trebuie să te descurci doar cu șapte. A treia cauză, și las momentan la o parte reacția avidă a publicului la asemenea știri, e lipsa de coaching din redacție. Reporterul nu e singurul producător al știrii. Cu excepția freelancer-ilor, dacă te lauzi că ai o redacție, ar trebui să ai cel puțin un nivel de control deasupra acelui reporter. Reporterul lucrează pe teren, sub presiunea timpului, e normal să scape uneori din vedere imaginea de ansamblu, „pădurea“, mai ales cînd vorbim despre reporterii de știri. Dar există editori la care se adună aceste știri, e un șef de departament, care ar trebui să vadă subiectele în longitudine și să le pună în context. Să facă ședință cu reporterii spunîndu-le că acolo e un subiect. Dar asta lipsește și, de cele mai multe ori, după ce predă materialul, reporterul îl vede doar pe ecran. Dacă și-l vede. Din păcate, reporterii noștri cresc singuri în redacție – învață meserie uitîndu-se în dreapta și în stînga.

Iar noi rămînem doar cu frivolitățile?

Cînd, împreună cu  întreaga piață, te afli sub o presiune concurențială, singurul lucru pe care îl vezi e convertirea materialului în click-uri și convertirea click‑u-rilor în bani, și atunci e clar că nu mai vezi alte subiecte. Am prieteni care mi-au spus că au lucrat la o investigație despre mișmașurile unui primar, iar în urma articolului au avut doar 400 de vizitatori pe site. Dar dacă au scris, sumar, despre un accident, au avut 2000 de vizitatori. Aceasta e acea zonă complicată de care aminteam mai sus, de care te apropii cu greu, pentru că implică, de fapt, educația media. Cum anume consumăm și de ce consumăm mass‑media?

Știrile externe sînt prezentate în mod frivol?

Cu siguranță. La noi, știrile externe au statutul pe care îl au știrile de divertisment, cățelul care face surf sau pisica care cîntă la pian – sursa: YouTube. Dar și cînd am fost șeful secției de externe la Mediafax, statutul reporterului de știri externe era unul foarte ingrat, fiind privit, de cele mai multe ori, doar ca un traducător care primește știrile de la agențiile de presă. Or, noi încercam să facem narațiuni logice: dacă, de pildă, era o știre din Franța, căutam un context, știri asemănătoare din altă parte a lumii, gîndind narativ fluxul de știri externe. Din păcate, astăzi, starea presei este cum este, nici știrile interne nu mai sînt produse într-un mod profesionist, darămite cele externe. Despre războaie încă se vorbește, dar în rest sînt ratate multe subiecte interesante, globale. 

În lipsa contextului internațional, riscăm să ne transformăm, dintr-un stat într-un sat?

Dacă am înțelege lumea înconjurătoare, am reuși să ne punem în perspectivă propriile probleme interne. Acum doi ani eram la Montréal, la congresul IFEX, și discutam cu un coleg din Siria. M-a întrebat cum stau lucrurile în România, iar eu am început să-i povestesc despre ce se întîmpla la noi – era anul cu demonstrațiile de stradă contra Ordonanței 13. Însă, brusc, mi-am dat seama că vorbeam cu cineva care venea din Siria! M-am oprit și i-am spus că mi-e și rușine să-i povestesc problemele noastre, care, comparativ cu ceea ce trăia omul respectiv în țara sa, erau de-a dreptul frivole. Răspunsul lui a fost: „Să nu-ți fie! Fiecare om trebuie să aibă dreptul să se plîngă“.

Și a avut dreptate. Punerea în perspectivă îți arată cît de complicată e lumea în general, te poziționează în raport cu ceilalți, dar nu trebuie să-ți calibreze așteptările. Pentru că, dacă te compari cu Siria, vei ajunge la concluzia că o duci minunat în România, că nu mai trebuie să faci nimic, ci să te duci în Vamă și să petreci. Dar întotdeauna raportarea, cel puțin din punctul meu de vedere, se face la năzuință. Există pentru fiecare dintre noi un ideal dezirabil, cam cum am vrea noi să arate viața noastră, și cred că cel mai sănătos e să ne uităm spre acest viitor dezirabil decît spre cît de rău o duce capra vecinului și, frivol, să ne bucurăm că a noastră e încă vioaie.

a consemnat Stela GIURGEANU