După 1989, atunci cînd lichidarea imperiului sovietic a marcat capătul de linie al experimentului ce debutase la 1917, un consens al optimismului oocidental părea să acrediteze teza victoriei definitive a democraţiei liberale asupra concurenţilor săi totalitari. Libertatea, statul de drept, proprietatea privată erau temeliile pe care o nouă ordine globală avea să se clădească. În acest peisaj, profilul R.P. Chineze era înscris sub acelaşi semn al încrederii în viitor. În pofida represiunii teribile din 1989, în pofida absenţei relaxării monopolului deţinut de partidul unic, regimul de la Beijing deţinea, în ochii celor care îmbrăţişau această perspectivă, resursele pe care o viitoare transformare putea să se sprijine.

Iar retrocedarea fostei colonii Hong Kong, imaginată în termenii unui acord sino-britanic şi realizată efectiv în 1997, era parte din acest efort de a construi o soluţie care să armonizeze, pragmatic, unicitatea acestui teritoriu şi sistemul comunist al Chinei Populare. Ceea ce R.P. Chineză accepta era continuitatea unui regim legal şi instituţional, cel din Hong Kong, sistem care, dacă nu era democratic, îndeplinea criteriile domniei legii. Sloganul „O ţară, două sisteme” transcria, în termenii propagandei, această concesie pe care guvernul comunist o făcea locuitorilor din acest teritoriu.

Dar ceea ce a devenit clar, odată cu trecerea timpului, era existenţa limitelor impuse acestui aranjament. Comuniştii chinezi nu au intenţionat, nici un moment, să facă din Hong Kong imaginea unui posibil viitor al Chinei înseşi, ci dimpotrivă, au recurs, constant şi tenace, la măsuri menite să erodeze garanţiile de care teritoriul dispunea. Nu China se îndrepta spre democraţia limitată şi domnia legii din Hong Kong, ci fosta colonie era remodelată, direct şi indirect, spre a se reproduce tiparul de arbitrar comunist de la Beijing. Scenariul unei autonomii protejate cu bună-credinţă a fost doar o concesie tactică, specifică diplomaţiei totalitare.

Recentele evoluţii legislative din Hong Kong, evoluţii care au generat proteste pe scară largă şi un val de mobilizare civică impresionantă, fac parte din această serie istorică de domesticire a fostei colonii, prin impunerea de schimbări ce elimină, de jure şi de facto, întregul edificiu al statului de drept. Ingerinţele tot mai brutale ale Puterii de la Beijing accelerează procesul de normalizare totalitară.

Drama fostei colonii, confruntată cu perspectiva reducerii sale la o provincie guvernată dictatorial, prin lichidarea pluralismului politic şi civic, este inseparabilă de evoluţia însăşi a regimului de la Beijing. Infirmînd optimismul naiv al celor care sperau că expansiunea economică va avea ca efect o relaxare ideologică, R.P. Chineză devine, sub mandatul actualei conduceri de partid şi de stat, imaginea redutabilă a unui totalitarism ce combină capitalismul de stat, supravegherea de tip orwellian şi agresivitatea imperialistă.

Exerciţiul în care este angajat regimul comunist chinez este acela de a permite, prin recursul la tehnologia sofisticată, reinventarea arhitecturii totalitare, în contextual erei digitale. Drepturile omului sînt, pentru cei care decid destinele Chinei populare, nu doar expresia imperialismului occidental, dar şi un atentat la suveranitatea nelimitată a statului însuşi. Asemeni URSS, R.P. Chineză refuză să accepte dimensiunea naturală şi inalienabilă a drepturilor individuale, recurgînd la o strategie ce îmbină relativismul cultural şi agresivitatea suveranistă.

R.P. Chineză este, aşadar, întruchiparea acestui totalitarism reloaded ce intenţionează să înfrunte democraţia liberală şi sistemul modelat în jurul Statelor Unite. Brutalitatea cu care Hong Kong este domesticit indică, în egală măsură, care ar fi tratamentul aplicat Taiwanului. Existenţa unui al doilea stat chinez, guvernat constituţional, este proba elocventă a imposturii comuniste înseşi: nu există o inevitabilitate a îndrumării spre totalitarism a poporului chinez. Iar Taiwanul este dovada acestei capacităţi extraordinare de evoluţie democratică.

Ostilitatea faţă de libertatea individuală (ostilitate ce coexistă cu tacticile criminale utilizate împotriva uigurilor sau tibetanilor, ca şi împotriva unor comunităţi religioase socotite ca indezirabile) devine temelia politicii interne şi externe a R.P. Chineze. Energia cu care guvernanţii comunişti se dedică represiunii, supravegherii şi controlului social este formidabilă şi ea este însăşi raţiunea de a fi a statului totalitar. Partidul unic şi capitalismul de stat sînt pilonii acestei formule agresive şi imperialiste.

Pandemia a relevat, dramatic, natura conspirativă şi represivă a regimului chinez. Secretul şi propaganda au fost feţele acestei tentative de a exonera de răspunderea declanşării unei stări globale de urgenţă sanitare statul chinez. În România, ca şi aiurea, tovarăşii de drum ai R.P. Chineze au participat, entuziast, la promovarea imundă a minciunii oficiale confecţionate de Beijing.

Soarta comunităţii din Hong Kong este anticiparea posibilului viitor ivit din hegemonia chineză. Pluralismul şi domnia legii vor fi fost eliminate, înlocuite fiind cu tirania unei cleptocraţii vorace şi omnipotente. Inerţia noastră colectivă în faţa acestei ameninţări nu este decît un nou conciliatorism. Şi, ca şi acela din anii ʼ30, el va fi semnul slăbiciunii de care totalitarismul reinventat al R.P. Chineze va profita. Lecţia lunilor din urmă merită reamintită, ca un avertisment.

Ioan Stanomir este profesor universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității București.

Foto: wikimedia commons