- interviu cu Ionuţ SIBIAN, directorul Fundaţiei pentru Dezvolatrea Societăţii Civile -

Cum aţi defini Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile?

De fiecare dată cînd mi se adresează întrebarea aceasta, îmi place să răspund „sîntem o organizaţie pentru organizaţii“. Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile este, aşadar, un centru de resurse pentru organizaţii nonguvernamentale. Prin fiecare proiect şi serviciu pe care le oferim – programe de finanţare, cercetare, advocacy, lobby, training, proiecte de educaţie şi multe altele –, sprijinim organizaţiile nonguvernamentale să se dezvolte. Ele, mai departe, dezvoltă idei şi programe activiste în România.

Ca „organizaţie pentru organizaţii“, cum vă implicaţi în relaţia dintre ONG-uri şi dezbaterile publice?

Participarea activă la luarea deciziilor stă la baza oricărui stat democratic. Cum sprijinim dezvoltarea societăţii civile, ne implicăm şi în procesul de elaborare a politicilor publice în domeniile de interes pentru organizaţiile societăţii civile. În 2011, am publicat Carta Albă a sectorului ONG din România, în încercarea de a susţine un proces coerent şi permanent de identificare, documentare şi prioritizare a temelor de interes pentru România. Recomandările formulate de către organizaţii au fost transmise decidenţilor politici. În ciuda unei deschideri către cooperarea cu organizaţiile societăţii civile, instituţiile publice încă nu utilizează în mod eficient mecanismele de consultare existente. În vara acestui an, în încercarea de a susţine dialogul civic, Parlamentul a aprobat Legea privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social. Ulterior, executivul s-a aflat în incapacitatea de a derula un proces coerent de selecţie a reprezentanţilor societăţii civile, în lipsa unor criterii de selecţie. Numirea reprezentanţilor societăţii civile de către executiv a fost sancţionată de organizaţiile societăţii civile, fiind o imixtiune a instituţiilor publice în activitatea unui organism consultativ al cărui rol este acela de mediator în cadrul dezbaterilor purtate asupra situaţiei economice şi sociale din România.

Cît de familiarizaţi sînt românii cu ideea de activism? Există, la nivelul organizaţiilor nonguvernamentale, temerea că „predică în van“?

Românii nu sînt familiarizaţi cu ideea de activism; mai mult chiar, cînd e adusă în discuţie, ea le sună suspect. Activiştii – cînd nu sînt asociaţi cu cadrele de partid de dinainte de 1989 – ar reprezenta  mai degrabă un tip de oameni care vor să strice liniştea, rînduiala. Motivele lor sînt la fel de suspecte: sînt plătiţi de cineva (poate chiar de către agenturile străine?!). Într-o lume în care altruismul este văzut ca o anomalie, activiştii sînt percepuţi ca nişte excentrici. Activiştii nu sînt însă altruişti. Ei sînt nişte pragmatici care au înţeles că pot schimba ceva, doar acţionînd şi doar împreună cu ceilalţi. Activiştii par, de fapt, nişte oameni egoişti, dar de un egoism pozitiv: pentru că vor să trăiască mai bine, au înţeles că asta nu se poate fără a acţiona împreună cu ceilalţi. Organizaţiile nonguvernamentale sînt rezervate cînd se gîndesc la potenţiala lor audienţă. Sînt descurajate uneori de inerţia şi nepăsarea cetăţenilor – pe care le percep ca fiind mai răspîndite. Cred adesea, pe bună dreptate, că adversarul lor este mult mai puternic: senzaţionalismul din mass-media. Din fericire, protestele din ultimele zile ne dovedesc că avem motive de optimism.

Credeţi că în România, la ora actuală, programele societăţii civile reflectă în mod obiectiv problemele reale din societatea românească? Care ar fi acestea?

Este foarte dificil să vorbeşti despre „programele societăţii civile“. Organizaţiile nonguvernamentale nu sînt partide politice antrenate în lupta pentru putere. Organizaţiile au cîte o viziune, o misiune şi, din ce în ce mai rar, strategii pentru atingerea acestora. Dincolo de obiectivele specifice pentru care au fost create şi care sînt incredibil de diverse (de la protecţia copilului, salvarea parcurilor naturale, promovarea ciclismului, apărarea libertăţii de expresie etc. etc.), organizaţiile acţionează cel mai adesea la unison, pe baza unui set comun de valori şi principii. Cînd lucrează mai multe în acelaşi domeniu, apar reţele sau coaliţii care îşi definesc obiective comune (dar nu programe). Tradiţional, foarte adesea, priorităţile organizaţiilor nonguvernamentale au fost determinate de agenda de priorităţi a donatorilor. Cel mai adesea, aceasta a reflectat problemele reale din societatea românească (de pildă: protecţia copilului sau integrarea romilor). Totuşi, în mod evident, deşi toate sînt probleme reale, nu există o suprapunere perfectă cu ierarhia priorităţilor cetăţenilor. Există probleme pe care doar statul (uneori, împreună cu piaţa) le poate rezolva în mod eficient (de pildă: şomajul, accesul la servicii de sănătate, criminalitatea etc.) Organizaţiile nonguvernamentale pot interveni fie direct – prin furnizarea de servicii (de exemplu: cele sociale, pentru copii abandonaţi, bătrîni, persoane cu dizabilităţi etc.), fie asumîndu-şi rolul de ceva ce noi numim watchdog, adică de monitorizare a decidenţilor politici şi de intervenţie cu propuneri de politici publice pentru corectarea sau prevenirea unor erori de alocare a resurselor publice. De multe ori, organizaţiile nonguvernamentale sînt singurele ce abordează teme care, deşi reprezintă probleme în societate, sînt catalogate ca fără importanţă, sînt ignorate sau considerate chiar tabu (de exemplu: egalitatea de şansă, nediscriminarea). Există probleme esenţiale din societatea românească ce par a reprezenta, din păcate, în România, priorităţi de interes exclusiv al societăţii civile: corupţia, buna guvernare, participarea civică, nediscriminarea, dezvoltarea durabilă.

Ce calităţi ar trebui să aibă un lider activist?

Activiştii sînt cei care transmit mesajele pentru care militează. Un activist convins îşi va găsi în permanenţă modalităţile potrivite ca să îşi facă vocea auzită, în sprijinul celor pe care îi susţin sau pe care îi reprezintă. Este interesat de binele celor din jur, este informat şi se implică activ în găsirea de soluţii pentru rezolvarea problemelor pe care le întîmpină. Îşi cunoaşte drepturile şi obligaţiile şi protestează împotriva legilor şi reformelor, a politicii, audienţelor publice pe care le consideră nepotrivite. Poate sau nu funcţiona în cadrul unui ONG, dar ştie cu siguranţă să se facă auzit cînd este cazul, pentru că el crede în schimbare. 

a consemnat Stela GIURGEANU 

Mai'68

„Momentul Mai 1968 este considerat de sociologii şi istoricii francezi o criză generală care «a scanat» societatea şi a făcut să iasă la suprafaţă tăceri bolnăvicioase şi prejudecăţi apăsătoare. «Franţa – 68» s-a înscris într-un moment social mai amplu, studenţii protestînd de o parte şi de alta a Cortinei de Fier, din Brazilia şi SUA, pînă în Germania. În Franţa însă, evenimentele au luat o amploare deosebită, pentru că studenţilor li s-au alăturat mulţi artişti şi numeroase sindicate. O grevă generală, la chemarea Frontului Popular, a paralizat complet ţara, din cauza protestului şoferilor de pe camioanele militare care transportau valori. În total, 10 milioane de francezi au fost în grevă, timp de două săptămîni.

Cauzele mişcării din mai 1968 sînt diverse, după cum au scris în mii de pagini, de atunci, analiştii de toate orientările politice. Cu toţi au căzut, însă, de acord asupra unor puncte. Întîi de toate, este vorba de rigiditatea care afecta relaţiile umane şi moravurile, precum şi de degradarea condiţiilor de trai.“  

(www.ziare.com)

Mişcarea Indignaţilor

Una dintre mişcările de stradă care au stat la baza mişcării internaţionale Occupy a izbucnit în Spania, în urmă cu doi ani, la mijlocul lunii mai. Site-ul ziarului Business relata evenimentul la 21 mai: „Alegerile locale de duminică din Spania au loc pe fundalul unor proteste de stradă de amploare, însă paşnice, la care participă zeci de mii de tineri care au instalat corturi în pieţele publice ale oraşelor, cu cîntece şi sloganuri cerînd democraţie reală şi pedepsirea vinovaţilor de criza economică. Los indignados (indignaţii – după eseul Indignez-vous! al diplomatului nonagenar Stéphane Hessel, publicat în urmă cu cîteva luni) sau Movimiento 15M («Mişcarea lui 15 mai» – de la ziua cînd au început protestele) s-au revoltat contra situaţiei fără ieşire în care simt că se află Spania, cu rotaţia la putere a singurelor două mari partide (socialiştii actualului premier Zapatero şi popularii fostului premier Aznar şi ai actualului lider Mariano Rajoy), pline de politicieni corupţi şi bogaţi, care n-au reuşit să împiedice alunecarea ţării în criză şi marginalizarea socială a unor categorii tot mai largi de populaţie. (...) A avut priză în rîndurile lor manifestul unei mişcări numite Democracia Real Ya («Democraţie reală acum»), ce propune eliminarea privilegiilor fiscale şi juridice pentru clasa politică, stimularea fiscală a angajatorilor care nu mai recurg la contracte de muncă temporare, limitarea vîrstei de ieşire la pensie la 65 de ani, pentru a nu favoriza creşterea şomajului, naţionalizarea şi vînzarea de către stat a numeroaselor clădiri de locuinţe care nu şi-au găsit cumpărători la preţurile mari cerute de dezvoltatori, creşterea impozitelor pentru bănci şi marile averi şi interzicerea capitalizării băncilor cu bani publici. (...)“  

(Crenguţa Nicolae, „Mişcarea indignaţilor ocupă străzile“, www.businessmagazin.ro)