În școală, chiulul era marcat în catalog drept „absență nemotivată” – deși, la drept vorbind, chiulul avea la bază un întreg univers de motive, toate bine întemeiate subiectiv, care porneau mai ales de la faptul că voiai să fii „de gașcă”, să fii printre cei cool. Bineînțeles, se chiulea și pentru că nu voiai să fii „ascultat” sau pur și simplu pentru că afară era primăvară. Sau vară, sau iarnă, sau chiar toamnă. Întotdeauna aveai un motiv – chiar dacă oficial acesta nu putea fi acceptat ca atare. Nu puteai spune, de pildă, fără să riști, că afară e prea frumos ca să stai la ora de mate. Totuși, un oarecare risc era mereu prezent cînd chiuleai și, ca orice faptă „ilicită”, dădea palpitații „infractorului”. Bunăoară, puteai fi prins de profesori sau, culmea fatalismului, chiar de părinți. Dar îți asumai acest risc, pentru că știai că pe profesori îi poți îmbrobodi, iar pe părinți să-i îmbunezi. În plus, pentru versați, exista și chiulul „strategic”: știai ce locuri să alegi ca să nu te întîlnești cu potențiali vigilenți, pîndeai cancelaria ca să vezi dacă profesorul iese cu catalogul sub braț sau chiar făceai rost de „scutiri” medicale false – iar chiulul transformat astfel într-o știință nu avea chiar nici o consecință. Ba chiar îți dădea încredere că te descurci. Pe de altă parte, chiar dacă nu te stresai cu toate strategiile astea și chiuleai pur și simplu și de-a valma, singurul lucru care ți s-ar fi putut întîmpla era scăderea notei la purtare. Care nici aia nu prea conta.

Și așa învățai mecanismele chiulului și faptul că „merge” și așa. De ce să te stresezi cînd poți să te fofilezi? Bineînțeles, pentru unii, chiulul din școală a rămas doar în sfera inocentă a ghidușiilor pasagere, însă, privind în societatea românească, te gîndești dacă nu cumva ghidușiile adolescentine s-au transformat în reale metehne.

Căci, oricît se mizează în discursurile publice pe „implicarea socială”, la nivelul ierbii nu există prea mare tragere de inimă în a-ți onora obligațiile, ci mai degrabă o mentalitate care a reinventat vechiul proverb: „De ce să faci azi ce poți lăsa pe mîine?“ sau, și mai bine, „De ce să faci azi ce poți să nu faci nici mîine?“.

În plan politic, e de bonton să-i blamezi pe cei care nu votează, niște chiulangii de la viața cetății, aproape niște paria căci, „dacă nu votezi, n-ai dreptul să vorbești”. Absenteismul electoral invocă însă, ca motiv, lehamitea – toți sînt la fel, n-am cu cine vota sau, mai justițiar, prin absența votului taxez clasa politică. Avem însă impresia că absenteismul a taxat în vreun fel clasa politică? Răspunsul ar putea fi tot o interogație: dar votul a reușit?

Iar această dilemă o găsim mai peste tot: căci de cîte ori nu ne lovim de oameni cărora, deși nu-și fac treaba, le merge bine? Chiar mai bine decît nouă.

Bineînțeles, există consolarea că cei care își respectă îndatoririle sînt mulțumiți cu sine. Că sînt corecți. Că n-au nimic să-și reproșeze și că au conștiința lucrului bine făcut. Totuși, în prezent, cînd îți aduci aminte de sloganul președintelui Klaus Iohannis, începi să ai dubii și în ceea ce privește conceptul de lucru bine făcut și să te gîndești ce e de făcut într-o țară în care chiulul nu mai e de mult doar o năzbîtie adolescentină.