În 1966, cînd tînărul Teo îÈ™i susÈ›inea lucrarea de diplomă în Drept, Republica Socialistă România era condusă de un an de către tovarășul Nicolae CeauÈ™escu. În acelaÈ™i an 1966, tovarășul a interzis avorturile È™i metodele contraceptive: È›ara trebuia să crească, precum holdele mănoase care îmbrățiÈ™au, pe stemă, munÈ›ii înalÈ›i, pădurile dese, apele învolburate È™i sondele semeÈ›e de sub soarele galben È™i steaua roÈ™ie care închidea cununa de spice. Cu amuleta socialismului deasupra țării, era greu – dacă nu de-a dreptul eretic – de crezut că ar fi putut exista È™i probleme.

Tînărul absolvent Teo, însă, nu era un tînăr oarecare, după cum avea să arate viitorul. În chiar lucrarea de diplomă, acesta a identificat, o spune chiar titlul, „Probleme juridice privind naÅ£ionalizările efectuate în ţările socialiste“.

V-aÈ›i È›inut respiraÈ›ia pentru o clipă, imaginîndu-vă o vizită a securiÈ™tilor acasă la junele Teo, o scurtă călătorie cu o Volgă neagră È™i apoi, într-un birou întunecos, un interogatoriu de cîteva ore despre motivele care l-ar fi putut face pe un proaspăt diplomat să se aplece asupra „problemelor“ RSR?

ExpiraÈ›i. Apoi inspiraÈ›i adînc, a uÈ™urare: tînărul Teo nu era ce părea. În lucrarea sa de diplomă, care ar fi trebuit, de fapt, intitulată „Pseudo-probleme juridice privind naÅ£ionalizările efectuate în ţările socialiste“, se pot citi pasaje ca următoarele (conform unui articol publicat de Petre Bădică, jurnalist al Newsweek România): „Èšara noastră È™i alte țări ce au înfăptuit naÈ›ionalizările au plătit unele despăgubiri parÈ›iale, dar nu ca urmare a existenÈ›ei unei obligaÈ›ii juridice, ci pentru a contribui la normalizarea relaÈ›iilor externe. NaÈ›ionalizarea este un act licit prin însăși natura sa, iar neplata de despăgubiri nu-l transformă într-un act ilicit. (…) (NaÈ›ionalizarea este – n.r.) preluarea pe cale revoluÈ›ionară de către statul proletar a proprietății asupra mijloacelor principale de producÈ›ie din mîinile claselor exploatatoare È™i transformarea ei în proprietate socialistă de stat. (…) în È›ara noastră problema naÈ›ionalizării a început să se pună după victoria insurecÈ›iei armate din 23 august 1944. DeÈ™i clasa muncitoare a fost în fruntea acestei insurecÈ›ii, ea continua să rămînă o clasă exploatată.

DesfiinÈ›area monarhiei la 30 decembrie 1947, preluarea puterii de către clasa muncitoare în alianță cu țărănimea muncitoare creează premisele înfăptuirii naÈ›ionalizării. (…) Traducerea în viață a acestor acte juridice (care au făcut posibilă naÈ›ionalizarea – n.r.) a dus la sfărîmarea dominaÈ›iei capitalului în economia țării noastre, la apariÈ›ia proprietății socialiste de stat, premise pentru dezvoltarea țării È™i independenÈ›a ei, premisă a fericirii poporului român. (…) Sub conducerea clasei muncitoare în frunte cu Partidul Comunist Român, masele muncitoare din È›ara noastră au trecut la înfăptuirea revoluÈ›iei socialiste din È›ara noastră. Printre cele mai importante măsuri ale revoluÈ›iei socialiste la noi în È›ară s-a situat È™i naÈ›ionalizarea, efectuată la 11 iunie 1948 prin legea 119 votată de Marea Adunare NaÈ›ională, urmată la un timp relativ scurt de o serie de legi È™i decrete ce adînceau procesul început prin legea sus menÈ›ionată.“

23 de ani mai tîrziu, pe 19 È™i 20 decembrie 1989, Teo, care nu mai era chiar tînăr, se afla la Viena, în calitate de participant din partea Republicii Socialiste România la o reuniune OSCE. Absolventul de Drept era atunci secretar I la Departamentul Securitate InternaÈ›ională È™i Dezarmare din MAE. Cu cîteva zile înainte, zeci de timiÈ™oreni mureau împuÈ™caÈ›i după proteste masive împotriva puterii ceauÈ™iste. Chestionat de diplomaÈ›ii occidentali în legătură cu crimele de stat, Teo le comunica vehement acestora (potrivit unor telegrame – publicate de către cotidianul Libertatea – trimise în centrala MAE de la BucureÈ™ti de către ambasadorul de atunci al României la Viena, Trandafir Cocârlă): „Este un fapt deplorabil de a se folosi un asemenea cadru pentru colportarea unor zvonuri È™i È™tiri de presă neconfirmate È™i este profund regretabil că pe această bază unele delegaÈ›ii au găsit de cuviință să ia poziÈ›ii duÈ™mănoase la adresa țării noastre. Asemenea abordări reprezintă un act total inacceptabil de amestec în treburile interne ale unui stat suveran È™i independent care contravine spiritului È™i literei actului final.“

30 de ani mai tîrziu, pe 16 decembrie 2019, un Teo senect, deÈ›inător al poziÈ›iei de preÈ™edinte al Senatului României, prezida „È™edinÈ›a solemnă comună a Senatului È™i Camerei DeputaÈ›ilor consacrată celebrării a 30 de ani de la RevoluÈ›ia din 1989“, evenimentul care le era comunicat diplomaÈ›ilor străini la Viena în decembrie 1989 de către acelaÈ™i Teo drept „colportarea unor zvonuri È™i È™tiri de presă neconfirmate“.

Iată cîteva fragmente din discursul lui Teo din 16 decembrie 2019: „Ceremonia solemnă de astăzi simbolizează datoria noastră conÈ™tientă È™i sinceră prin care aducem È™i un omagiu tuturor celor care au luptat pentru libertate È™i care au pus piatra de temelie pentru dezvoltarea È™i consolidarea democraÈ›iei româneÈ™ti. (…) Cu toÈ›ii am fost uniÈ›i de dorinÈ›a de a rupe legătura cu trecutul È™i de a vedea sfîrÈ™itul comunismului. Am preÈ›uit, mai mult decît orice, ideea de libertate, de egalitate de È™anse È™i de prosperitate È™i am dorit să construim o societate democratică cu o economie de piață liberă. (…) Această È™edință solemnă comună care ne reuneÈ™te pe noi toÈ›i astăzi reprezintă È™i un moment important în care trebuie să reflectăm împreună asupra stării de fapt a societății româneÈ™ti la 30 de ani de la RevoluÈ›ia din decembrie 1989 È™i încotro se îndreaptă.

Dar este È™i un moment de introspecÈ›ie, de evaluare a rolului È™i a obiectivelor noastre pe termen lung, un moment în care se simte nevoia unei colaborări îndeaproape între clasa politică, societatea civilă È™i cetățeni, pentru a gîndi viitorul României.

Ceea ce am reuÈ™it să construim în aceÈ™ti 30 de ani de la căderea regimului comunist se bazează pe adoptarea unor valori fundamentale evidente, deja naturalizate de societatea noastră, dar care trebuie revitalizate È™i apărate în mod permanent. Cu toÈ›ii avem privilegiul libertății, dar în acelaÈ™i timp avem È™i responsabilitatea respectării valorilor democratice. Trebuie să privim cu mai multă responsabilitate rolul pe care noi, politicienii, îl avem în modernizarea arhitecturii instituÈ›ionale, precum È™i cu mai multă înÈ›elepciune lupta politică, astfel încît să fie respectate întru totul limitele legale È™i constituÈ›ionale È™i, nu în ultimul rînd, să privim misiunea noastră cu încrederea că putem propune o viziune pentru dezvoltarea unei societăți româneÈ™ti mai puternice, mai aproape de cetățeni È™i cu un rol bine definit în structurile europene È™i euroatlantice din care face parte.“

Potrivit articolului 98, alineatul 1 din ConstituÈ›ia României, în vigoare din 2003, „Dacă funcÅ£ia de PreÅŸedinte (al țării – n.r.) devine vacantă ori dacă PreÅŸedintele este suspendat din funcÅ£ie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-ÅŸi exercita atribuÅ£iile, interimatul se asigură, în ordine, de preÅŸedintele Senatului sau de preÅŸedintele Camerei DeputaÅ£ilor“.

Astfel, dacă preÈ™edintele Republicii, din orice motiv, dispare definitiv sau temporar de la Cotroceni, tînărul Teo care susÈ›inea naÈ›ionalizarea comunistă în lucrarea de diplomă din 1966 devine în mod automat (pînă la organizarea de alegeri sau, după caz, pînă la referendumul de suspendare) preÈ™edintele Republicii România, stat membru al Uniunii Europene È™i al NATO, stat care a condamnat oficial comunismul în È™edință comună parlamentară în 2006 prin vocea preÈ™edintelui de atunci, Traian Băsescu (pe baza „raportului Tismăneanu“).

Ca È™i azi, Teo era senator. Spre deosebire de azi, era doar senator, nu È™i preÈ™edinte al senatorilor. Întotdeauna, însă, fie tovarăș, fie domn, a fost Teodor-Viorel MeleÈ™canu. Și creÈ™te odată cu È›ara.

P.S. Întreaga carieră publică a lui MeleÈ™canu de după ’89 este un „nu“ grotesc aruncat în față tuturor celor care au sperat în despărÈ›irea de comunism. Și mai sînt È™i alÈ›i meleÈ™cani È™i isăreÈ™ti care încă scuipă negare pe mormintele deziluziilor noastre.

Cătălin Prisacariu este redactor-È™ef adjunct la Newsweek România.

Foto: A. Ivan