Micaela GHIŢESCU 

Am făcut parte din „lotul francez“ 

„În ’48 s-a închis Institutul şi profesorii francezi au fost expulzaţi. Printre ei, directorul nostru, Marcel Fontaine, după 30 de ani de viaţă în România care îi devenise a doua patrie. Expulzat împreună cu soţia lui, româncă... 

Am început să corespondăm. Pentru ei, era o legătură cu pămîntul iubit de unde fuseseră izgoniţi. Pentru noi, o fereastră spre lumea liberă, care ne era interzisă. 

În Franţa, Marcel Fontaine a înfiinţat postul de radio Paris în limba română (pe vremea aceea încă nu exista Europa Liberă). Era un mijloc de a ne încuraja şi informa, pe noi, cei rămaşi în aşteptarea... americanilor. Corespondenţa aceasta a fost considerată «spionaj în favoarea unei puteri străine». Să fim serioşi: ce informaţii secrete puteam să deţinem noi, eleve de liceu? (…) Un lucru nu ştiam pe-atunci: că, în urma acuzaţiilor care i s-au adus, la ONU, lui Vîşinski, adjunctul lui Molotov, pentru faptul că a impus prin forţă Guvernul Groza în România, sovieticii şi comuniştii români hotărîseră să «demonstreze» că occidentalii, prin ambasadele lor la Bucureşti, desfăşurau activităţi de spionaj. S-au făcut deci arestări masive şi s-au înscenat procese în care erau antrenate ambasada Marii Britanii, a Statelor Unite, a Franţei, Turciei etc. Noi am intrat în «lotul francez», format din circa 100 de persoane, printre care multe eleve şi profesoare.“ (Memoria, nr. 7, noiembrie 1992)  

● „Nu poate exista nici o deosebire între faptele unor cetăţeni români care nu se mai întorc din străinătate, fie că au fost plecaţi în misiune sau în excursie. Vinovăţia lor este aceeaşi, fapta unuia şi a celuilalt îmbracă acelaş caracter socialmente periculos. Chiar dacă împrejurările în care pleacă în străinătate, modul cum rămîn acolo şi felul cum acţionează în lagărul capitalist sînt diferite, esenţa faptelor tuturor acestor elemente criminale este comună şi anume: trădarea de patrie. 

A pedepsi pe unul şi a apăra de pedeapsă pe celălalt, pe lîngă că este inechitabil, ar avea ca rezultat încurajarea celor care nu merg în misiuni în străinătate, de a rămîne acolo nestingheriţi, fără a fi traşi la răspundere penală. 

Pentru motivele expuse mai sus, socotim necesar să se introducă la art 194 din Codul Penal un nou alineat care să prevadă că fapta unui cetăţean român plecat temporar în străinătate, fără a avea o însărcinare de stat sau de interes obştesc, care refuză să se întoarcă în ţară, se consideră de asemenea trădare de patrie şi se pedepseşte. (…)

MINISTRUL AFACERILOR INTERNE General Colonel, Alexandru Drăghici 10. XI.1960 (în Agresiunea comunismului în România, ediţie de Gh. Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, vol. II, Paideia, 1991) 

● „Cînd s-a confirmat rămînerea lui Apostu la Paris, vestea, căzută peste noi ca trăznetul, ne-a umplut de stupoare şi deznădejde, iar pe «ei» i-a îndîrjit peste măsură. Poate doar fuga Nadiei Comăneci au resimţit-o la fel de catastrofal. 

 «Ei», care acum dau toată vina pe «împuşcaţii de la Tîrgovişte», «ei» au pus şi atunci la cale spectacolul jalnic al breslei artiştilor plastici, care condamnă actul «trădător» al sculptorului transfug, votînd «indignată» excluderea lui din Uniune. Acestui blasfem public, organizat cu cinism de serviciul de propagandă, folosind frica şi oportunismul multora dintre noi, i-a stat împotrivă o femeie dîrză – Silvia Radu – care a refuzat să-şi califice prietenul ca «trădător de ţară».“  

(Sorin Dumitrescu, „Mărturii necenzurate despre George Apostu“, Memoria, nr.1, 1990)