La sfîrşitul secolului al XI-lea, ducele Guillaume de Aquitania (1071-1126) îşi încînta şi scandaliza contemporanii cu creaţiile sale literare. În versuri tandre, el îşi cînta dragostea pentru o doamnă idealizată şi intangibilă, insistînd pe supunerea datorată acesteia. În versuri la fel de înflăcărate, dar într-un limbaj licenţios, ducele îşi lăuda cuceririle mundane, una dintre ele beneficiind, conform legendei, de un portret nud pe interiorul scutului războinicului-trubadur. Aventurile literare ale ducelui marchează începuturile unui fenomen cultural şi social în Franţa medievală. Cunoscută sub numele de fin’amor sau amor curtenesc, lirica trubadurilor a înflorit la marile curţi senioriale franceze, ea punîndu-şi amprenta asupra mentalităţilor elitelor europene. Lumea violentă a războinicilor s-a lăsat îmblînzită, fin’amor impunînd un nou tip de comportament. Cavalerul se transformă într-un personaj curtenitor, generos, care îşi modelează caracterul pentru a fi pe placul doamnei, personajul central din cîntecele trubadurilor. 
 
Departe de a fi sinonimă cu ideea de emancipare a femininului, dragostea curtenească este dominată de dorinţa masculină de a-şi evidenţia rafinamentul şi eleganţa prin intermediul doamnei. Cavalerii, majoritatea inferiori din punct de vedere social, venerau o doamnă enigmatică, îi purtau culorile, o slujeau cu fidelitate, o apărau de curtenii trădători şi de furiile unui soţ rău, dovedindu-şi devotamentul faţă de stăpîna inimii lor. Prin intermediul acestui personaj feminin idealizat, societatea războinicilor se civilizează, învaţă să îşi înfrîneze impulsurile şi să dea dovadă de răbdare şi modestie.  Dacă atenţia slujnicelor se căpăta cu daruri modeste, dragostea doamnei se dobîndea graţie unui discurs plăcut, aproape savant, printr-un comportament elegant la curte, la serbări sau în simple conversaţii. Conceptul de curtoazie se impune în gîndirea europeană, desemnînd omul elegant, generos, rafinat. În final, fin’amor devine pretextul pentru un comportament civilizat, arta iubirii implicînd un rafinament cotidian, fie că vorbim de societatea masculină sau de cea feminină. 
 
Tot în această epocă îşi fac apariţia diverse reguli de comportament, inspirate de scrierile Antichităţii. Amuzante pentru cititorul contemporan, multe îi ironizează pe domnii şi doamnele de acum şapte sute de ani. Doamna trebuie să bea cu grijă, cu înghiţituri mici, să nu îşi îndese mîncarea în gură sau să ia o altă bucată înainte să termine ce are în farfurie, să îşi şteargă gura de grăsime, să bea delicat din potir, să nu producă sunete neplăcute cînd bea şi să evite beţia (Jean de Meung, Romanul trandafirului, secolul al XIII-lea). În cazul cavalerilor, sînt menţionate diverse sfaturi privind curtarea doamnei: domnul trebuia să dea dovadă de tact şi cumpătare, nimic nu deranjează mai mult decît stridenţele de limbaj şi faptele necugetate. Darul, marea problemă a îndrăgostitului medieval, cunoaşte o transformare radicală faţă de tradiţia Antichităţii. Dacă în vremea lui Ovidiu, darurile cumpărau favorurile curtezanei, în Evul Mediu ele simbolizau dragostea, de aceea erau alese cu grijă, scopul fiind să amintească de un sentiment, nu să oblige. Lirica trubadurilor evocă şi senzualitatea dragostei, oferind sfaturi pentru momentul întîlnirii amoroase (trăită sau imaginată). Bărbatul, chiar dacă el era cel care conducea jocul erotic, trebuia să dea dovadă de înfrînare (faimoasa probă a trupurilor – asag), să asculte de dorinţele doamnei, plăcerea dragostei (joi) era împărtăşită de ambii parteneri. 
 
Trăită sau imaginată, dragostea trubadurilor a acordat femininului un rol definitoriu în procesul civilizării, doamnele fiind cele care au conferit eleganţă şi rafinament Europei medievale şi moderne. Considerate regine în societate, doamnele de la marile curţi regale sînt asociate conceptului de savoir-vivre. În procesul de edificare a societăţii rafinate, regii invocă respectul şi dorinţele doamnelor, pentru a impune diverse reguli de politeţe. Printr-o exclamaţie celebră, Domnilor, puneţi-vă pălăria pe cap, ducesa o permite!, Ludovic al XIV-lea le-a atras atenţia curtenilor că respectul datorat regelui trebuia să se extindă şi asupra societăţii feminine. 
 
Reminiscenţele curtoaziei medievale se întîlnesc pînă în epoca contemporană. Fascinaţi de civilizaţia feudală, romanticii secolului al XIX-lea transformă sărutul mîinii într-un adevărat semn al rafinamentului. Gestul, impus de elitele franceze, devine o adevărată modă în Europa interbelică, fiind însoţit de o serie de reglementări stricte. Niciodată practicat pe stradă sau în locuri publice, sărutul mîinii era rezervat recepţiilor şi întîlnirilor private. Domnul trebuia să dea dovadă de eleganţă şi sobrietate, să aştepte ca doamna să îi întindă mîna, iar gesturile sale să nu denote lascivitate. Prin reguli, considerate astăzi romantice sau desuete, domnii erau învestiţi cu o putere de protecţie simbolică, ei aducînd un omagiu eleganţei feminine. Cavalerul care oferă braţul doamnei, intră primul în restaurant şi îi ţine uşa şi mantoul, coboară şi urcă scările primul, iată cîteva reguli de comportament, care le încîntau pe străbunicile noastre şi care continuă să facă parte din ADN-ul bărbatului curtenitor. 
 
Cele două Războaie Mondiale, emanciparea feminină din anii ’60-’70 şi mutaţiile sociale din ultimele decenii au transformat bunele maniere într-o cetate asediată, spectrul ridicolului ameniţînd curtoazia. Bunele maniere au încetat să mai fie privite drept apanajul unei elite sociale, dornice să-şi afirme preeminenţa. Chemată să tempereze agresivităţi şi să permită convieţuirea unor identităţi şi individualisme diverse (sociale, culturale, sexuale etc.), politeţea se adapteză în funcţie de mutaţiile culturale, tehnologice şi economice. 
 
Monica Neaţu este dr. în istorie, cu o teză despre „Identităţile confesionale în Europa medievală“, şi lector la Fundaţia Calea Victoriei. 
Foto: wikimedia commons