Cînd am ajuns prima dată la Paris, în anul 1990, am vrut să merg să văd la Panteon cripta unde doarme somnul de veci Jean-Étienne-Marie Portalis. Nu mă interesa în primul rînd mormîntul lui Napoleon, pentru că pînă la urmă legislația lui Napoleon este opera  redactorilor ei, și în fruntea lor s-a aflat Portalis, așa că, pentru mine, el merita o atenţie specială. În timpul studenţiei mele, aveam obiceiul să vizitez avocaţi pensionari şi să împrumut de la ei cărţi de drept, multe dintre ele vechi, din perioada interbelică sau chiar dinainte de Primul Război Mondial. Așa am cunoscut cele patru volume ale Principiilor Dreptului Civil de Dimitrie Alexandresco, o sinteză după monumentalul său comentariu al Codului Civil. În prefaţa primului volum la această lucrare, scrisă în timpul Războiului Mondial, prin iulie 1917, şi ştim ce se întîmpla atunci, Dimitrie Alexandresco citează un paragraf dintr-un discurs mai puţin cunoscut al lui Portalis. Este vorba de discursul pe care l-a ţinut la Academia de Legislaţie în 1803, pe 26 noiembrie. Fragmentul care e relevant pentru ceea ce discutăm astăzi e următorul: „Roma a cucerit Europa cu armele sale şi a civilizat-o prin legile sale”. Ulterior am primit de la avocatul Paul Vlahide, unul dintre cei mai eleganţi şi aristocraţi avocaţi care au rezistat în profesie în timpul perioadei comuniste, discursul pe care Portalis l-a ţinut în Consiliul de Stat cu ocazia predării celui de-al cincilea proiect al Codului Civil, la 21 ianuarie 1801. Şi în acest discurs am descoperit alte două fraze care veneau în completarea celei pe care o citisem în prefaţa lui Dimitrie Alexandresco. Una dintre fraze este următoarea: „Dreptul scris, care este compus din legile romane, este cel care a civilizat Europa. Descoperirea de către înaintaşii noştri a compilaţiei lui Iustinian a fost, pentru ei, un fel de revelaţie”. Şi ultima frază, a treia, care este chiar în finalul discursului din 21 ianuarie 1801, spune: „Naţiunea franceză, care a ştiut să cucerească libertatea prin armele sale, va şti să o consolideze şi să o păstreze prin legi”.

Aşadar, sînt trei etape în care virtutea civilizatoare a legilor civile este pusă în evidenţă. Mai întîi, în timpul Republicii Romane şi al Imperiului Roman, după aceea în momentul în care a fost redescoperit în Occident Codul lui Iustinian care rezistase multă vreme în Răsărit şi, mai ales după aceea, cînd comentatorii şi autorii de tratate de Drept civil au dat o viaţă nouă Codului lui Iustinian, în primul rînd Digestelor şi într-o oarecare măsură şi Instituţiilor.

În toate aceste trei fraze, Portalis are grijă să spună că legile civile, Codul Civil, constituie un factor de civilizaţie. Dacă forţa armelor cucereşte, legile civile, Codul Civil civilizează. Pare să fie o idee evidentă, dar e nevoie să ne întrebăm despre ce fel de Cod Civil este vorba. Despre ce fel de legi civile este vorba? Şi ce înseamnă că ele civilizează? Un scurt recurs la etimologie e relevant, pentru că în limba greacă veche şi în limba latină existau doi termeni care păreau să fie echivalenţi, dar în timp au căpătat sensuri diferite. Polis, care în limba greacă era un termen diferit de asty. Acesta din urmă însemna oraş în sens de spațiu fizic cuprins între limite, polis este, însă, comunitatea de cetăţeni sau corpul cetăţii – corpul de cetăţeni ai cetăţii. În același fel, în limba latină, civitas era diferit de termenul urbs. Ultimul însemna oraş în sens fizic, primul desemna corpul de cetăţeni al orașului. Numai că din polis au derivat politica şi organizarea politică a corpului de cetăţeni, iar din civitas a derivat organizarea civilă a corpului de cetăţeni. Aşadar, cînd vorbim despre Codul Civil ne referim la organizarea privată a comunităţii, în timp ce politica a rămas în sarcina dreptului public poate nu întîmplător, pentru că grecii s-au ocupat mai mult de organizarea politică a cetăţii decît de organizarea privată a societăţii. Organizînd spațiul social privat, dreptul civil și mai apoi Codul Civil au devenit factori de civilizare.

Dar ce înseamnă civilizaţie în acest caz? Portalis are grijă să spună că în nici un caz nu mai este vorba de constrîngere. Codul Civil, legile civile civilizează pentru că ele oferă beneficii, nu constrîngeri. Beneficiile legilor civile sînt acceptate, sînt pînă la urmă internalizate şi devin ale comunităţii, astfel că organizarea privată a comunităţii, spaţiul privat al comunităţii, nu-şi găseşte o mai bună organizare decît prin legile civile.

Dar ce sînt legile civile, ce este Codul Civil? Portalis are grijă să spună că nu e vorba de un simplu act de putere. Codul Civil este un act de înţelepciune, de justiţie, de raţiune. Portalis este practic un liberal-conservator, avînd o mefienţă declarată faţă de spiritul revoluţionar. Astfel, el definește exemplar spiritul revoluționar cînd spune: „Noi numim spirit revoluţionar dorinţa exaltată de a sacrifica violent toate drepturile cu un scop politic şi de a nu admite altă consideraţie decît pe aceea a unui misterios şi variabil interes de stat”. Şi adaugă apoi că în timpul revoluţiilor „totul devine public”, nimic nu mai rămîne privat. Este uşor de identificat în această poziţie a lui Portalis spiritul liberal-conservator şi, în acelaşi timp, rezerva lui totală faţă de spiritul revoluţionar, față de intoleranţa iacobină care după aceea, din păcate, a fost continuată de intoleranţa bolşevică şi, în zilele noastre, de intoleranţa „corectitudinii politice”.

Ce trebuie să facă un Cod Civil pentru a-şi respecta această calitate de civil şi, deci, să poată să civilizeze? Civiliştii ştiu foarte bine că obiectul de reglementare al Codului Civil de azi este cam acelaşi de la Codul lui Iustinian şi pînă astăzi. Precizez că nu vorbesc în seara aceasta şi nu vorbim în seara aceasta de un Cod Civil, vorbim de toate Codurile Civile sau, mai bine zis, vorbim despre spiritul lor comun. Vorbim de Codul lui Iustinian, de Codul lui Napoleon, de Codul lui Cuza, de Codul lui Carol al II-lea, de Codul nostru de astăzi şi de Codurile europene care au fost inspirate din Codul lui Iustinian şi din Codul lui Napoleon. Există un spirit comun al lor şi ele civilizează prin obiectul lor de reglementare, pentru că organizarea spaţiului privat al comunităţii, organizarea civilă a acestui spaţiu înseamnă, între altele, chiar arhitectura juridică a libertăţii persoanei. Codul Civil creează practic libertatea persoanei garantînd proprietatea, care este un stîlp al libertăţii persoanei. Portalis mai are grijă să adauge că „legile civile, Codul Civil vin în continuarea moralei comunităţii şi întotdeauna legile civile, Codul Civil fac parte din libertatea comunităţii şi din libertatea persoanei”.

Următoarea întrebare este: cum trebuie să fie Codul Civil pentru a-şi îndeplini rolul civilizator? Mai întîi, Codul Civil trebuie să fie în măsură să identifice tensiunile care există în comunitate. Prima este tensiunea dintre continua mişcare, schimbare, transformare a comunităţii şi nevoia ei de stabilitate, de claritate şi de predictibilitate. A doua tensiune este aceea dintre simplificare şi prevedere. Reglementarea trebuie să fie simplă, dar în acelaşi timp ea trebuie să fie în măsură să prevadă cel puţin ceea ce este esenţial în mişcarea comunităţii. Fără a putea să prevadă tot, desigur. Spune Portalis: „Să simplifici totul este o operaţiune asupra căreia este nevoie de înţelegere reciprocă. Să prevezi totul este un scop imposibil de atins”. Ce soluţii găseşte Portalis în privința acestor tensiuni pe care Codul Civil trebuie să le rezolve? Sînt cîteva elemente clasice deja: Codul Civil trebuie să reglementeze uniform spaţiul privat al comunităţii, însă fără să devină un factor de nivelare, de ştergere a diferenţelor. Codul Civil creează un spaţiu comun de libertate accesibil şi inteligibil pentru toţi. De asemenea, Codul Civil trebuie să ţină seama de caracteristicile obişnuite, generale, recunoscute ale legii, în sensul că normele trebuie să fie generale şi impersonale. Dar, mai important, Codul Civil trebuie să asigure comunicarea dintre lege, doctrină şi jurisprudenţă. Altfel spus, trebuie să existe un fel de principiu al vaselor comunicante între aceste trei domenii: domeniul legii, domeniul jurisprudenţei, adică al practicii judiciare, şi domeniul doctrinei pe care Codul trebuie să-l aibă în vedere.

După aceea, Codul Civil trebuie să găsească expresia potrivită pentru relaţia bivalentă dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv, pentru că structura dreptului civil, structura Codului Civil este una de drept pozitiv, dar infrastructura sa este una de drept natural. Dreptul natural şi dreptul pozitiv coexistă. Portalis spune că în afara acestei coexistenţe nu sînt de conceput nici dreptul natural, nici dreptul pozitiv. Raţiunea noastră, raţiunea umană, nu poate să identifice dreptul natural decît prin intermediul dreptului pozitiv. A încerca să găsim principiile din infrastructura Codului Civil, adică dreptul natural în general, fără a cerceta structura lui de drept pozitiv nu ne duce nicăieri.

Portalis are, totodată, o rezervă clar exprimată atît faţă de ideea de „pact social”, cît şi faţă de ideea de „stare de natură” pentru că, ne spune el, acestea sînt simple abstracţiuni, iar dacă vrem să găsim într-adevăr principiile perene ale dreptului natural, nu le putem căuta într-un iluzoriu pact social sau într-o ficţiune care este starea de natură. Găsim principiile dreptului natural căutîndu-le în dreptul pozitiv, mai precis descoperind fundamentele dreptului pozitiv. Pentru că numai în felul acesta putem trece de la îndoială – iar dreptul pozitiv este spaţiul îndoielilor – la o zonă în care lumea se vede mai limpede, pentru că se vede în adîncimea şi în înălţimea ei, adică se vede în lumina principiilor dreptului natural. Pentru că, începînd cu secolul al XVIII-lea, încet-încet, dreptul natural a fost legat indisolubil de ideea de raţiune, iar ideea de raţiune a fost văzută ca raţiune naturală sau ca raţiune umană şi nu ca raţiune divină, s-a făcut o detaşare faţă de modul în care teologii Evului Mediu, şi mă refer în primul rînd la Toma d’Aquino, au identificat dreptul natural ca expresie a raţiunii divine, pentru că natura şi raţiunea naturală sînt simple manifestări ale Creaţiei, iar în Creaţie se găseşte raţiunea divină.

Gîndirea modernă, gîndirea care a precedat Revoluţia Franceză, a evacuat însă această idee de raţiune divină pentru că pluralismul religios părea să fie un obstacol în a cerceta dreptul natural tocmai din cauza acestei asocieri cu raţiunea divină. Astfel, s-a preferat această formulă neutră, „raţiune naturală”, care este percepută de raţiunea umană, iar dreptul natural este această expresie a unei „raţiuni universale”, cum spune Portalis, care este chiar raţiunea naturală.

Aşadar, spiritul dreptului natural este prezent în toate Codurile Civile care se întemeiază pe dreptul roman, chiar dacă dreptul actual, ca drept pozitiv, fie că vorbim de Codul nostru Civil, fie că vorbim de celelalte Coduri Civile din Europa, păstrează numai în mică măsură soluţiile dreptului roman. Spiritul, însă, a rămas acelaşi, pentru că ceea ce leagă toate aceste legi civile de două mii de ani este infrastructura de drept natural pe care o au toate, iar descoperirea ei nu este posibilă decît prin investigarea acestei structuri de drept pozitiv, a acestei structuri normative care alcătuieşte dreptul civil ca drept comun.

În sfîrşit, o ultimă întrebare şi o ultimă schiţă de răspuns: cum se autoreglează Codul Civil? Găsim în cele două texte ale lui Portalis, mai ales în discursul din ianuarie 1801, cîteva răspunsuri la această întrebare, şi ele toate pot fi subsumate ideii că în Codul Civil trebuie să existe şi un set de metanorme, norme despre norme, care practic funcţionează ca un element autoreglator a întregului sistem normativ al Codului şi al dreptului civil în general. (...) Găsim în Codul Civil principiile care de fapt constituie infrastructura de drept natural despre care vorbeam şi cel mai important dintre ele este principiul echităţii. Profesorul clujean Andrei Popescu mi-a semnalat recent o carte foarte interesantă care investighează acest concept de echitate în dreptul continental, în dreptul bazat pe Coduri Civile. Dincolo de concluziile acestei cărţi, ceea ce este important este că în toată vremea ideea de echitate a fost legată de dreptul natural, asta începînd de la Aristotel şi pînă la autorii de drept natural de astăzi, fie că sînt conservatori, fie că sînt liberali clasici.

Nu pun o altă întrebare pe lîngă ultima pe care am formulat-o, dar cred că ea va veni și fără să o pun eu: a civilizat Codul Civil România? Şi nu mă refer doar la actualul Cod Civil. La doar zece ani de la intrarea sa în vigoare n-ar fi putut să facă minuni. Așadar, nu el este cel care trebuie să fie avut în vedere cu o asemenea întrebare, ci Codul Civil de la 1864. Codul Civil de astăzi continuă acel Cod Civil, chiar dacă sînt diferenţe în structura de drept pozitiv foarte mari, dar în infrastructura de drept natural există continuitate. (...)

Valeriu Stoica este profesor emerit de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.

Foto (sus): Rafael - Alegorie a Justiției (wikimedia commons)