– de ce europenii estici spun nu refugiaţilor –

Adevărul este – scrie Slavenka Drakulic – că victimele comunismului au acum concurenţi serioşi: refugiaţii de război care sosesc din Orientul Mijlociu şi din Africa. Aceste noi victime, în mare parte musulmani, care vin într-un număr înfricoşător de mare, pun şi mai mult beţe în roate solidarităţii europene. Cea mai bună explicaţie se află, de fapt, în suferinţa europenilor estici care au trăit atîta vreme într-un sistem totalitarist.

Reuniunile constante ale liderilor UE de la Bruxelles, pe tema refugiaţilor, nu au dat pînă în prezent nici o soluţie. Au fost elaborate, ce e drept, decizii şi documente, dar marea întrebare rămîne încă fără răspuns: cîte dintre aceste decizii vor fi şi implementate?

Unul dintre motive este acela că fostele state comuniste din Europa de Est sînt mai mult sau mai puţin reticente la adoptarea unei abordări comune a problemei, referindu-se în mod particular la asumarea în mod egal a cotei împovărătoare de a accepta refugiaţi pe teritoriile lor.

Pînă nu de mult părea că esticii şi vesticii europeni devin mai apropiaţi, că noile state membre ale UE încep să se adapteze standardelor democraţiei vestice, nu doar formal, ci şi în practici şi mentalitate. Dar criza refugiaţilor a demonstrat cît de adîncă este totuşi prăpastia între statele europene.

Ungaria, Republica Cehă şi Slovacia au respins cotele. Bulgaria a fost prima care a construit un zid la graniţa cu Turcia. România nu oferă refugiaţilor adăposturi sigure, iar Slovenia şi Croaţia pretind că nu au nici capacitatea necesară, dar nici dorinţa de a-i găzdui. De asemenea, Polonia, cu noul său guvern, pare să întărească această sfidare. Ca să nu mai menţionăm cazurile ţărilor non-membre UE. Dacă Serbia şi Albania par a fi dispuse să fie mai maleabile în faţa crizei, o fac doar în perspectiva de a deveni membre UE, iar Macedonia este cea mai depăşită de situaţie, neavînd nici bani şi fiind şi disperată. Este evident că aceste state nu sînt nici dornice şi nici capabile să dea dovadă de solidaritate, ca să folosim un eufemism.

Pentru cei din Vest, aceste refuzuri demonstrative de a împărţi responsabilitatea este o surpriză. Pînă nu de mult, aceste ţări erau ele însele în situaţia de a cere ajutor, iar UE le-a oferit asistenţă, investind miliarde de euro. De unde, aşadar, acest comportament?

Bineînţeles, această nedumerire este pentru vestici ipocrită, avînd în vedere că generozitatea Germaniei şi a Suediei de a primi refugiaţi este mai degrabă excepţia decît regula. Dar, chiar dacă multe ţări din Europa de Vest nu aderă la aceste excepţii, motivele istorice care stau la baza refuzului de a-i primi pe aceşti refugiaţi sînt mai diferite în Vest decît în Est. Nu există un răspuns simplu la întrebarea de ce fostele state comuniste nu sînt mai empatice – anticipînd puţin acest răspuns, nu trebuie decît să ne gîndim la lipsa de armonie care există încă între Germania de Est şi cea de Vest.

Cînd fostele state comuniste au intrat în UE, se aşteptau să primească mai mult decît au în prezent. În afara libertăţii, democraţiei şi a drepturilor omului, oamenii aşteptau o viaţă mai bună, o viaţă pe care au văzut-o în emisiunile televiziunilor din Vest.

Ceea ce aşteptau de la „Europa“, adică de la Vest, era justificat prin mai multe motive. De exemplu, recunoaşterea faptului că sînt şi ei europeni, care acum se întorc la statutul de drept, după decenii de ocupaţie sovietică. Dar cel mai important motiv este faptul că au suferit de pe urma unui sistem totalitarist. Din această cauză merită statutul de victimă a istoriei, ceva ce Vestul, ocupat în toată această perioadă de dezvoltare şi îmbogăţire, nu ar trebui niciodată să uite. Şi cum simpla recunoaştere a acestei victimizări nu ar fi fost de ajuns, o oarecare compensaţie pentru suferinţă era de aşteptat.

Într-adevăr, ajutoarele financiare din Vest au fost interpretate ca un soi de plată pentru o datorie istorică. Şi, nu în ultimul rînd, au uitat oare vesticii că unele dintre statele fost comuniste, care acum sînt reticente în fața valului de refugiaţi musulmani, au îndurat secole sub turci, adică sub lege musulmană? Şi că sînt state care au luptat deseori cu turcii, după cum susţin, protejînd creştinismul în Europa?

S-ar putea spune că statutul psihologic de victimă este încă foarte prezent, chiar şi pentru că, invocînd acest lucru, se pot pretinde beneficii materiale. Dar adevărul este că, acum, aceste victime ale comunismului au rivali serioşi: refugiaţii de război care vin din Orientul Mijlociu şi din Africa. Este de netăgăduit faptul că aceste noi victime, în mare parte musulmani, care sosesc într-un număr înfricoşător de mare, pun şi mai mult beţe în roate solidarităţii dintre statele estice. De aceea, victimele de ieri nu se simt responsabile pentru victimele de azi.

Frica de străini este un alt element care face diferenţa între Est şi Vest, provocînd esticii nu doar la sentimente de nerecunoştinţă, dar şi de xenofobie, ca să nu spunem de rasism. Nu demult, Iugoslavia a fost măcinată de război. Cehoslovacia s a divizat în Republica Cehă şi Slovacia. România are mari probleme cu maghiarii şi cu etnia romă. Bulgarii, chiar înainte de 1989, au încercat să-i transforme pe turci în bulgari, prin măsuri administrative, iar violenţele maghiarilor împotriva romilor sînt încă şi mai de blamat, deşi au rămas ani de zile nepedepsite de către UE.

Motivul acestor comportamente este dorinţa de a construi state suverane şi omogene cu cît mai puţine minorităţi posibile. Pe cînd UE a integrat şi a dezvoltat multiculturalismul, Europa de Est a luat-o în direcţia opusă, a dezintegrării.

Cu toate acestea, trebuie să remarcăm rolul important pe care l-au jucat naţionalismul, limbajul şi religia, în sistemul totalitarist, pentru prezervarea identității naţionale şi culturale. Tendinţa sovietică a fost să fie șterse diferenţele. Doar aşa putem înţelege că ideea de a accepta integrarea unor străini provoacă oamenilor anxietate. Adică şi au cîştigat independenţa față de restul statelor, s-au separat, au luptat cu vecinii doar ca să accepte acum străini pe teritoriile lor? Acum, cînd au în sfîrşit statele lor, să fie nevoiţi să renunţe la statutul de victimă şi, în plus, să piardă omogenitatea naţională, doar ca să arate solidaritate? Nu e de mirare că sînt reticenţi.

„Maghiarii nu sînt dispuşi să-şi schimbe cultura pentru că nu îşi doresc societăţi paralele, cum există în alte ţări care au primit mulţi musulmani din alte ţări“ – a declarat Viktor Orbán. Chiar dacă moralmente este de neacceptat, în acest context poţi, cel puţin, să înţelegi reacţia. Nu prea sînt însă şanse ca vesticii din Uniune să înţeleagă aceste argumente. Mai degrabă se vor căuta mijloace de a impune măsuri cu riscul ameninţărilor. Dar dacă aceste măsuri vor fi implementate este o altă discuţie.

În Est, ca şi în Vest, cetăţenii înclină către politica de dreapta. Popularitatea dreptei este în creştere. Chiar şi în îndepărtata Letonie, dreapta extremă cîştigă popularitate prin slogane antiimigranţi.
Un argument interesant a ieşit la iveală: Bruxelles, prin impunerea cotelor, se comportă precum a făcut-o Moscova, cu mult timp în urmă, cînd zeci de mii de ruşi au fost trimişi în Letonia şi Estonia. În Polonia, victoria partidului Lege şi Justiţie, aflat sub conducerea lu Jaroslaw Kaczynski, care se pricepe la manipularea sentimentului naţional de victimă, nu va face misiunea UE mai uşoară.

Cu toate acestea, a înţelege reacţiile şi comportamentul fostelor state comuniste şi trauma colectivă este un pas necesar pentru ca Europa să rămînă unită.

Slavenka Drakulici este scriitoare și jur­nalistă de origine croată. În prezent locuiește în Viena.

articol preluat de pe www.eurozine.com

traducere de Stela GIURGEANU

Foto: I. Moldovan