Sulina e o poveste de tinerețe, cînd mi se reproșa că aș fi crezut că tot ce zboară, se mănîncă. Pe atunci nu prea mă interesa ce se mînca, mai ales că oferta era de tot precară.  În schimb toată viața m-a interesat ce zboară, de aceea m-am uitat mereu după păsări. Acest lucru mi-a atras iarăși remarca din parte unora că aș fi fost cu capul în nori.

 Cert este că de învățat am învățat mereu din cărți și eram grozav de surprinsă cînd ceva nu se nimerea ca la carte. În schimb, cînd se nimerea, mă bucuram. Și de multe ori nu știu cum se făcea, că se nimerea. Citeam de exemplu în niște nuvele de Márquez cum unii beau cafea de Martinica. A doua zi prietenul meu de atunci si de după aceea a venit din voiaj - voiaj însemnând voiaj pe mare, ce cuvînt, pentru noi, ceilalți, cei claustrați! Ce miraj! - a venit, cum ziceam, dintr-un lung voiaj și mi-a adus într-o punguță cafenie o cafea neagră, înțepător mirositoare, arsă și cu un gust care nu știu dacă îmi plăcea de fapt, dar trebuia să-mi placă, pentru că nu era altceva decît cafeaua de Martinica, ce trebuia să dovedească o dată în plus că viața mea era ca în cărți. Așa și era atunci, de ce n-a fost și mai departe? Unde am trădat eu sau unde au trădat cărțile?

Tot atunci am citit Europlis. Mi s-a revelat o lume veche, cu personaje interesante, un loc pe care am simțit că o să mor dacă nu-l văd. Trebuia să merg la Sulina. Nimeni nu se ducea pe atunci. La ce s-ar fi dus? Într-un weekend (atunci nu-i spunea așa, și nici nu exista, pentru că lucram și sîmbăta, ba chiar noi, cei tineri și așa-zis fără obligații, eram puși să închidem sîmbătă seara stabilimentul. Ani de zile am plecat ultima sîmbătă seara la șapte. Praful se alegea de timpul meu și de viața mea, pe care unii erau puși să mi-o saboteze cît puteau, iar eu din răsputeri luptam și încercam să nu mă las.) Într-un weekend, zic, în care nu mai știu cum de aveam sau îmi luasem o zi liberă, am hotărît să mergem la Sulina, eu cu o prietenă și cu fetița ei. Pe atunci aveam putere de convingere.A  fost singura ieșire pe care prietena mea a făcut-o. După aceea s-a băgat în casă și n-a mai ieșit niciodată. Dar această singură, primă și ultimă călătorie n-a putut s-o uite niciodată.

Mai aveam o prietenă. "Ce să-ți aduc din Deltă?", zic. Că ce haz are să călătorești dacă nu știe toată lumea că o faci, dacă cei rămași acasă nu te invidiază, nu te urmăresc cu gîndul, nu te așteptă să te întorci și să le povestești. "Un nufăr", zise aceasta, visătoare și nu mai puțin romanțioasă. 

Plecam în Deltă! Plecam la capătul țării, acolo unde nu mai era nimic decît marea și acest oraș izolat, unde odată fusese viață,  veniseră oameni din toată lumea, fusese porto franco, fuseseră povești, orașul de unde Evantia se aruncase în mare de la capul digului. Plecam să văd acest oraș despre care scrisese Jean Bart. Cartea lui Jean Bart mă mîna, acea carte neobișnuită și exotică. Și am plecat.

Însă dis-de-dimineață, cînd ar fi trebuit pe la cinci să prindem trenul de Tulcea, ploua cu găleata. Rupere de nori. Sun la ușă la prietena mea și rămîn cu gura căscată. Și ea și fetița ei erau în cămașă de noapte, sculate din pat. "Dacă am văzut că plouă, am crezut că nu mai mergem!" Oameni care judecă cu bun simț. 

Nu știu cum am făcut de am mai prins trenul. Cinci ore a tot zdrăngănit acesta printre lanuri și miriști, prin lumea  dobrogeană cum nu mai e alta. Apoi Dunărea, vaporul, cinci ore lungi, cinci ore scurte, tot către răsărit.

La Sulina am stat la un așa-zis hotel, cred că era de lemn, ca multe case vechi din Sulina, vechi și hotelul, de pe vremea lui Jean Bart. Era o hardughie mare și igrasioasă, în care nu curgea decît apă rece la o chiuvetă soioasă. Nu mai știu cum or fi fost cearșafurile. Dar hotelul era așezat direct pe malul Dunării. Așa un oraș nu mai văzusem. Un oraș fără stradă principală, un oraș fără stradă, de fapt. Pe mijlocul lui trecea Dunărea, lată, cenușie și plină de o energie care mi se transmitea. Vapoare treceau în sus și în jos, unele stăteau la ancoră, iar unii pescuiau chiar acolo, pe cheu, și scoteau câte un ditamai peștele chiar de sub burta ruginită a vaporului. Tot pe cheu era și casa lui Jean Bart, cel care mă adusese aici. Paralel cu Dunărea mai erau vreo două trei străzi, ca niște ulițe, care nu aveau nume, ci numere, ca la New York. Casele erau ca la țară, iar în fundul curții începea să crească și să se înstăpânească împărăția stufului. Nu erau mașini, doar niște căruțe. Nu erau magazine, o fi fost vreo alimentară, în care se cădea să nu se găsească nimic de mîncare. Împinsă de foame, am găsit undeva la dos o piață și un singur om care vindea niște morcovi lungi și subțirei cît degetul. Pe aceștia i-am cumpărat. Era o atmosferă ca nicăieri în altă parte. Nici un zgomot, chiar și Dunărea curgea pe tăcute. Nici un motor, nici o mașină. O sirenă de vapor, poate. Drumul către plajă ducea pe lîngă un far vechi, prin sărătură, unde am văzut pentru prima oară egrete. Păreau niște opere de artă, păreau pictate, cum stăteau ele nemișcate cu gîturile ca semnele de întrebare. O vegetație măruntă, tufișuri, păpuriș și stufăriș, ierburi roșcate, stoluri-stoluri trecînd pe cer. Vitele oamenilor pășteau în sărătură, cîte un buhai mugea fioros, de nu ne mai venea să trecem.  De la distanță oamenii, păsările și vitele nu păreau mici, ci, dimpotrivă, mari. Venea un om ca un uriaș, în lumina atât de crudă și strălucitoare, cum numai în preajma Dunării și a mării este. Își recăpăta dimensiunile normale doar cînd se apropia. Am trecut și pe la cimitirul cu pietre vechi și nume din toată lumea, nemțești, grecești, rusești, armenești, italienești. Atîția străini la un loc nu mai văzusem niciodată în țara asta a mea. Erau aici cu toții. Aici îi ajunsese ceasul, mărturie pentru viața care fusese odată aici, cînd circulau mărfurile, vapoarele și oamenii din toate părțile. Lumea din care veneam eu era mai moartă, mai imobilă, mai neinteresantă. Cimitirul povestea. Mai departe se deschidea plaja, uriașă și întinsă, cu o mare nesărată. La Sulina nu se vede vărsarea, decît poate dacă mergi cu barca la dig. Am văzut de departe digul Evantiei. Și iar egrete, iar cormorani...

Cînd m-am trezit a doua zi în camera mea de hotel, s-a lăsat așa deodată o umbră care a întunecat vederea, se făcuse un fel de semiîntuneric. M-am dus repede la geam să văd. Un vapor enorm,  înalt cît hotelul, vopsit negru și roșu, dar și ruginit pe alocuri, sub un pavilion necunoscut mie, ancorase chiar în fața ferestrei mele și umbrea camera. Pe vapor scria Rio Grande Monrovia. Iar pe punte, cam la nivelul camerei mele de la etaj, un marinar negru tuci, cu o basma roșie la gît, mă vede, îmi zîmbește cu gura pînă la urechi și îmi face semn cu mîna, adică să vin cu el. Mai auzisem eu de cîte unul care se ascunsese pe vas și o ștersese în lumea largă, scăpase de Ceaușescu și de lumea noastră meschină. Acum era momentul. Să fi încălecat fereastra și să mă fi suit pe punte. Sau să mă fi dus pe cheu, nu păzea nimeni, să mă fi suit pe vapor, să fi plecat cu marinarul negru în toată lumea. Rio Grande Monrovia. N-am plecat. Sînt fricoasă, dar cu dor de aventură. Uneori primează una, alteori cealaltă. N-am plecat. De atunci continui să mă gîndesc cum ar fi fost viața mea dacă aș fi făcut-o. Unde aș fi ajuns. Ce aș fi devenit. Rio Grande Monrovia. Un refren scurt care mă urmărește și din cînd în cînd nu-mi dă pace.

Am plecat mai tîrziu cu un moș și o babă, într-o lotcă cu rame, hai-hui pe canale, cît era ziua de lungă. Era soare. M-am dezbrăcat în costum de baie. Am văzut o rață cu boboci negri, cu ciocurile roșii ca focul. Nuferi cît vedeai cu ochiul. Moșul a tras la rame voinicește, fără să se oprească și fără să pară că obosește. Știam un cîntec ucrainean, despre unul Doroșenko, cel care își mîna oștirea binișor, și unul Savaidașnîi, care trăgea din lulea. Moșul și baba ascultau uimiți și parcă își aminteau și ei cîntecul din tinerețe, mă îngînau și ei cu voci tremurînde. Am cules nuferi și i-am maltratat, ce știam eu pe atunci. Moșul le-a găurit tulpina și mi-a făcut o ghirlandă, pe care mi-a pus-o pe după gît. Trebuie că eram frumoasă pe vremea aceea, cu nuferii la gît, ca din Gauguin. Moșul mi-a zis: "Acum să te vadă gagiul tău." Am mai cules un nufăr și l-am băgat cu coada într-o sticlă de un litru plină cu apă, să țină pînă acasă, să-l duc cui l-am promis.  Avea o coadă lungă și groasă, ca furtunul de la butelie, iar floarea avea un miros foarte subtil și plăcut. Am tot plutit pe ape pînă ni s-a făcut foame. Moșul și baba n-aveau nimic de mîncare. Sărăcie lucie. Eu aveam niște legături de morcovi. Moșul a scos de pe fundul bărcii un cuțit fără mâner și a curățat morcovii. I-a clătit în baltă. Am ronțăit morcovi. Au molfăit și ei la morcovi, cu gura știrbă. Am mers pe baltă ca într-un basm.  Moșul, baba și fata lor. Toți trei săraci.

A doua zi, iar dis-de-dimineață, pleca vaporul. Am dormit prea mult, m-am trezit prea tîrziu, am coborât din hotel cu sticla cu nufărul într-o mână. Ăia dezlegau parîmele și între cheu și vapor se căsca o fâșie oblică de Dunăre, care se lățea rapid, în timp ce eu eram cu un picior pe mal și cu unul pe vapor. Nici că se putea mai ilustrativ pentru ce înseamnă să scapi ocazia sau cît pe aci. Pe asta n-am mai scăpat-o. Până la urmă o fi rău și să scapi ocazia de a te mai întoarce acasă. De pe punte prietena mea îmi făca semne disperate cu mîna. Am ajuns pe punte cu sticla cu nufărul teafăr.  Am privit malurile.  Drumul la întors nu e vesel ca drumul la dus. De la Tulcea am luat un autobuz hodorogit, în care intra tot praful de pe drum. Lume multă, cobora sau se urca prin sate, cu copii, papornițe, plase. Ce aer condiționat ? Nu se pomenise. Zăpușeală, oameni asudați, respiram greu.

"Fată", îmi zise deodată rugător unul mai bătrân, amărît și chinuit pesemne de sete, "Fată", zise și arătă cu un deget muncit spre sticla mea cu nufărul care se lăfăia în apă, "dă-mi să beau, că nu mai pot de sete!"