Revoluţiile morale se produc sub ochii noştri

Mihai CHIPER
Publicat în Dilema Veche nr. 735 din 22-28 martie 2018
Revoluţiile morale se produc sub ochii noştri jpeg

Cum apar revoluțiile morale ale umanității și ce anume stă la baza lor? Într-un exercițiu intelectual provocator, Kwame Anthony Appiah (How Moral Revolutions Happen, 2011) aplică modelele lui Thomas Kuhn despre revoluțiile științifice sau ale lui Paul Feyeraband în fizica cuantică pentru a explica modificarea concepției și reprezentărilor despre lume. 

Appiah se întreabă ce putem învăța despre moralitate explorînd revo-luțiile exprimate prin abolirea sclaviei (1794, Convenția Națională franceză), colapsul duelului (în Marea Britanie încă din 1851) ori încetarea legării picioarelor fetelor (practică de tortură pentru înfrumusețare și creșterea șanselor unei căsătorii într-o familie înstărită), în-tîlnită în China pînă la jumătatea secolului XX. El observă că o revoluție morală implică o rapidă transformare a comportamentului moral, nu doar a sentimentelor morale. Întotdeauna sclavia a fost un atac la adresa umanității sclavilor, legarea picioarelor tinerelor chinezoaice un chin atroce, iar duelul un ritual criminal și irațional. Ceea ce determină societățile să renunțe la anumite practici sînt reformulările survenite în interiorul unui concept dificil de circumscris, denumit „onoare“, responsabil de transformările comportamentelor morale. Fiindcă are o strînsă legătură cu emoțiile morale precum rușinea, mîndria ori ofensa identității sociale a fiecărui individ, ea oferă un suport consistent pentru motivațiile morale în general.

Istoricul Lucien Febvre considera onoarea unul dintre motoarele motivaționale cele mai puternice pe care omul societăților moderne le cunoaște. În ce sens? După Revoluția Franceză, onoarea a evoluat de la o caracteristică asociată rangului social către o caracteristică morală, prețuind mai mult cum era o persoană – etică, valori, sentimente – decît ceea ce era și poseda. Onoarea solicita, în primul rînd, asumarea unei etici personale în raport cu exigențele impuse de un grup. Obţinerea drepturilor într-un asemenea grup (social, profesional, etnic) presupunea subscrierea la norme, în care respectul de sine era format şi reflectat de respectul celorlalţi – ceea ce sociologul Erving Goffman numește identitatea personală ratificată social.

Românii și onoarea, o relație subestimată

Românii s-au întîlnit cu ideea de onoare în zorii modernității, după 1821. Le-a produs nevroze, insomnii și o viață complicată. Nu tuturor și nu deodată. Mai întîi celor care au călătorit și au studiat în Occident, au avut acces la literatură ori ocazia să interacționeze cu ofițerii ruși sau austrieci ai armatelor de ocupație.

Au descoperit astfel afacerile și codurile de onoare, atmosfera asociațiilor studențești dueliste, ce înseamnă curajul în fața morții și forța de caracter. La întoarcerea în patrie, șocați de arțagul dueliștilor, bonjuriștilor, de sensibilitatea lor nemaivăzută la orice formă de insultă, boierii de modă veche cereau protecția ocîrmuirii. Apoi, cînd presa a devenit liberă, după mijlocul secolului al XIX-lea, dezbaterea despre onoare s-a răspîndit ca o epidemie, devenind parte a unei sfere publice din ce în ce mai exigente. Cei din înalta societate capabili să o înțeleagă – totuși puțini într-un popor rural și needucat – n-au mai putut ignora acest import al unui comportament moral occidental. Apărarea onoarei a fost asociată îndeobște cu duelul, dar acesta era doar ritualul extrem prin care era probată. Așa-numitul point d’honneur ținea de o mentalitate mult mai răspîndită decît a cercului dueliștilor, a fost rezultatul unei educații elaborate, care a prețuit în primul rînd cinstea, distincția morală, tăria de caracter și respectul profund acordat celorlalți.

Nu e exagerat să considerăm că retorica și presiunea normativă a onoarei pot fi plasate, pe o diagramă a transformării elitei societății românești în aceeași clasă de aculturație și impact cu pătrunderea ideilor politice liberale, a practicilor capitaliste în economie ori a sensibilității romantice în creația literară. Dacă ar fi să facem un bilanț, mulți dintre membrii elitei politice care au realizat România modernă au simțit trecînd pe la ureche un glonț sau au ținut spada în mînă. Despre unii se poate spune că au supraviețuit miraculos, precum la fel de cert este că mulți au mimat ritualul cu talent, trăgînd artistic cu pistolul în aer. Fuga din calea confruntării, poltroneria, era însă întotdeauna descalificantă.

Stat, patriotism, societate

Nu întîmplător dueliștii români au fost percepuți drept „renăscători ai neamului“. Însușirea acelui point d’honneur a coincis cu descoperirea patriotismului şi a virtuților civice. Conotațiile acordate onoarei de tip occidental (bazate pe respectarea libertății, demnității și drepturilor individului), forță motrice a conștiinței de sine politice, intră automat în coliziune cu regimurile opresive. Mulți dintre foștii „căuzași“ de la 1848, adepți ai codului de onoare la nivel de generație, au fost inițiatorii revoluțiilor de atunci: abolirea sclaviei în Principate, renunțarea la cenzură, respectarea drepturilor cetățenești, egalitatea în fața legii etc.

Cînd însă natura statului a devenit liberală, după 1859-1866, asistăm la o reconfigurare a raporturilor dintre individ și autorități. Onoarea nu mai era doar o trăsătură de care se făcea caz numai în mediile masculine, ci statul începea, cel puțin teoretic, să cultive sfera individuală. Apare o legislație menită să protejeze în mod egal demnitatea persoanelor, dreptul la reputație fiind o limită inerentă a celorlalte drepturi fundamentale (exercițiul libertății de expresie, de opinie). Jurisprudența europeană referitoare la calomnie, insultă și defăimare amplifică și securizează relevanța socială a onoarei personale. Cel mai banal jurămînt în justiție conținea fraza: „Pe conștiința și onoarea mea, înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor“. Totodată, statul a fost tolerant pînă la complicitate cu inițiatorii afacerilor de onoare, mai mereu recrutați din înalta societate. Regimul penal permisiv a fost consfințit de șeful statului, regele Carol I, care l-a grațiat, de exemplu, pe politicianul Nicolae Filipescu pentru crimă prin duel, în timp ce fiul scriitorului Duiliu Zamfirescu, Lascăr, pentru aceeași faptă se considera „persecutat“ în 1921, întrucît primise o pedeapsă de două luni închisoare!

În plus, odată cu desființarea rangurilor boierești, statul vine în întîmpinarea aspirației elitelor sociale de recunoaștere a onoarei și inaugurează un sistem meritocratic pe baza medaliilor, ordinelor și decorațiilor (Ordinele „Steaua României“ (1877), „Coroana României“ (1881), „Carol I“ (1906), „Mihai Viteazul“ (1916) ș.a.m.d.) Multiplicarea mărcilor distincției a suscitat emulație și competiție în sînul elitelor și a permis angrenarea benevolă a cetățenilor în logica recompenselor simbolice. Decorațiile au lăsat deschisă tuturor posibilitatea unei demnități personale, fără a ține cont de origine, confesiune ori statut social, efectul fiind pus și pe seama fascinației pe care societatea burgheză o manifestă față de stilul de viață aristocratic.

Dacă duelul și-a redus atractivitatea – chiar dacă reverberațiile afacerilor de onoare s-au menținut pînă tîrziu, dispărînd odată cu instaurarea comunismului –, în paralel societatea civilă s-a autoorganizat, integrînd valorile și principiile onorabilității. Pînă la instaurarea dictaturii regale și apropierea războiului, fără a idealiza, am avut o societate civilă sănătoasă, înțesată de jurii, comitete, comisii de onoare, informale și formale, uneori integrate sistemului juridic, care se pronunțau asupra respectabilității unor personalități publice. Apar membrii de onoare ai asociațiilor și academiilor, cetățenii de onoare ai orașelor, domnișoarele de onoare ale reginei. Deontologia corpurilor profesionale s-a modelat subtil potrivit unor coduri de conduită. Barourile avocaților, colegiile medicilor, senatele universităților încep să funcționeze, de asemenea, sub imboldul unor concepte de onoare dispunînd sancțiunile și excluderile.

Observăm, așadar, că recunoașterea și funcționalitatea reală a onoarei personale este o trăsătură a societăților libere și sănătoase. Nu întîmplător regimul comunist a șters, pur și simplu, subiectul onoarei de pe agenda de cercetare a psihologilor, antropologilor și istoricilor, golind memoria noastră colectivă de semnificațiile și importanța ei. Fără această busolă activă a țesutului social – o constatăm cu amărăciune în timpurile actuale – proliferează impostorii, plagiatorii și, în general, șarlatanii.

Abisul dintre #MeToo și Statul Islamic

Libertatea și valorile civilizației occidentale au permis declanșarea unei alte revoluții în plină desfăășurare: #MeToo – o mișcare de redefinire a profilului masculinității onorabile, mai precis a comportamentului sexual, potrivit unui cod moral creat de femei. Ținînd cont de efectele sociale dezastruoase pentru cei învinuiți – cum sînt producătorul Harvey Weinstein și actorul Kevin Spacey, scoși din seriale și ostracizați de Hollywood –, avem o bună dovadă că presiunea normativă funcționează dincolo de brațul legii, prin însușirea unui nou cod comportamental între sexe și prin respingerea practicilor de hărțuire-condiționare tacit tolerate anterior. La polul opus vedem condiția femeilor în societățile autoritare. Femeia este distribuită într-un rol social minor și umilitor, printr-un cod al moralității represiv, din care este imposibilă evadarea și pe care elitele religioase patriarhale îl apără cu orice preț. În mediile islamice, de pildă, bărbatul e paradigma omului „integral“, pe cînd femeia e considerată „incompletă“. Iar forma extremă este interpretarea grotescă și criminală pe care organizația Statul Islamic a aplicat-o: violența și sclavia sexuală, mariajele forțate, raporturi în care violatorii, dezlegați de orice autoconstrîngere morală, se considerau „aleși“ ai profetului Mahomed. Dar și la nivelul acestor societăți se pot produce mici revoluții, cum ar fi dreptul femeilor de a conduce neînsoțite automobilul. 

Mihai Chiper este cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Pe cîmpul de onoare. O istorie a duelului la români, Humanitas, 2016.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.