Etajul şapte mă ajută să mă integrez mai uşor printre oameni. Acum am şi eu, ca majoritatea cunoscuţilor, cheia de la apartament, cartela de la interfon şi pot completa, în sfîrşit, pe spaţiile punctate secţiunea cu Bl, Ap… Pot vorbi în pauzele de cafea despre cît de enervanţi sînt vecinii de lîngă şi despre cît de nasol e cînd se strică liftul. „Vai, Geo, ai mai slăbit, ce s-a întîmplat?“ „Ei, trebuie să urc şi să cobor mereu de la etajul şapte, că s-a stricat porcăria aia de lift.“

După stilul în care păşesc, am intuit că vecinele de deasupra sînt bulimice. Seara, înainte să adorm, îmi imaginez cum ar fi dacă s-ar rupe tavanul în două şi ar cădea peste mine. Senzaţia că o greutate cărnoasă şi călduţă mă poate sufoca mă face să dorm mereu pe-o parte, cu faţa spre perete. Într-o zi au bătut la uşă, mama și fiica, să mă întrebe dacă şi la mine s-a luat curentul. A fost prima mea interacţiune cu comunitatea din bloc. Cînd urc scările am ocazia să mă plimb prin muzeul tablourilor cu imagini decolorate de pe hol, reprezentînd fie vaze cu flori, fie peisaje de la ţară. Mi-am dorit mult liftul comunist cu miros îmbîcsit şi uşi stricate, în special pentru oglinjoara cu numere de telefon şi becul care pîlpîie la oprire. Sînt sigură că liftul rîde pe ascuns cînd scoate scîrţîitul acela, pentru că ştie că va venit ziua Z cînd mă voi bloca acolo şi probabil vom petrece cîteva ore împreună. Seamănă cu o maşină a timpului pentru că atunci cînd se blochează, nu e nimeni care să te audă că strigi după ajutor.

Îmi place viaţa la bloc pentru că oriunde aş sta, mă conectează cu toate străzile din lume, cu toţi fugarii şi boschetarii străzilor, cu toţi muncitorii obosiţi şi chiar şi cu gunoierii care vin dimineaţa la şase. Cutia asta de beton, aşa cum o numesc miturile urbane, e o ridicătură în pătura de ciment pe care noi am construit-o. Asta îmi aminteşte de cînd eram mică şi patul în care dormeam mi se părea imens, iar atunci cînd voiam să mă ascund, mă băgam sub pătură, iar corpul meu făcea ca ea să semene cu un cort. Totul e conectat şi compact, cu mici denivelări, ceea ce mă face să visez că stau sub aceeaşi membrană imensă cu toate babele, casnicele, copiii care au învăţat să se joace singuri în faţa blocului, cu parcările subterane, cu scriitorii… Dacă am fi toţi copii ne-am da seama că nu avem nevoie de telefoane mobile, ci doar de nişte pahare de plastic, pe care să le legăm cu o aţă.

Mai e balconul – cafeneaua proprie, în care depozitezi toate lucrurile pe care nu vrei să le vezi în casă. De pe balcon faci studii sociologice despre ora la care vecinii de peste drum închid becul, despre cîte ţigări fumează şi despre mirosul de prăjeală pe care nu îl vrei în casă. Balconul e parfumeria rufelor abia spălate, de unde se vede soarele apunînd printre supermarketuri şi instituţii. Îmi place să ştiu că nu sînt cu picioarele pe pămînt.

Cînd m-am mutat prima dată, l-am văzut pe bătrînelul acela pe care îl vezi mereu pe banca din faţă, de altfel, specific fiecărui bloc, şi am avut senzaţia că deschid o cutiuţă muzicală din care iese mereu şi mereu aceeaşi balerină. Nu e nimic mai gălăgios decît spaţiul ăsta închis pentru că ritmul se schimbă mereu: cineva scapă o tigaie, se sparge o ţeavă, un copil aleargă pe scări, cineva ascultă manele prea tare, trîntitul unei uşi, cearta dintre îndrăgostiţi, ambulanţa care se îndreptă spre cardiacul de la ultimul etaj. Toate acestea alcătuiesc o armonie pe care casa, lipită de pămînt, izolată de un gard, nu o are. La casă mai latră cîte un cîine, se mai aude cîte o maşină, însă în cutia de beton, toate se aud în acelaşi timp. Blocul e o lasagna de sunete, oameni, mirosuri, obiceiuri şi substanţe de la ţevi.

Nu ar trebui să ne mai plîngem că secolul XXI este veacul singurătăţii, cînd blocul este adevărata reţea de socializare. Pe Internet ai cum să-ţi ascunzi diferite aspecte ale identităţii, însă la bloc pereţii aproape că sînt de sticlă. Nu e nimic mai adevărat decît ecourile certurilor din familii şi amenţările de divorţ, pe care le auzi prin pereţi, seara de la şapte şi care parcă te interesează mai mult decît ştirile de la TV.

Încerc să înţeleg de ce îmi place atît de mult aici. Poate pentru că de la etajul şapte văd lumea de sus şi observ felul în care se mişcă oraşul. O văd pe femeia de serviciu care în fiecare dimineaţă duce gunoiul de la casa ei. Văd fiecare parcare greşită pe care o face avocatul care locuieşte la parter. Reţeaua asta ştie multe despre mine, chiar dacă pe stradă trec neobservată. Poate vecinii de lîngă nu ştiu cum arăt, sau cîţi ani am, însă ştiu că mă culc mult prea tîrziu, ca rotesc cheia în uşă de prea multe ori şi că dimineaţa alerg pe scări. Aici nu am cum să îmi fac un profil fals, pentru că pînă la urmă, dormim unii peste alţii.

Geo Barcan este elevă în clasa a XII-a la C.N. „Gheorghe Vrînceanu“ din Bacău.