În tabelul lui Mendeleev, aurul nu este decît un metal printre alte metale, însă calitățile unice ale acestui element au fascinat oamenii din toate timpurile. Prestigiul aurului este consacrat de raritate, strălucitoarea sa culoare galbenă, excepționala stabilitate și rezistență la coroziune, ductilitatea și maleabilitatea uluitoare, la care s au adăugat dimensiunea mitică și presupusa putere magică. Aurul a fost mereu considerat un metal nobil și fabulos, fiindu i atribuite multiple semnificații simbolice.

Numit de alchimiști „elementul perfect“, aurul a fost asociat cu soarele și lumina, cu longevitatea și viața veșnică. Nu este de mirare că proprietățile excepționale ale aurului și simbolistica lui bogată au dus la folosirea acestuia ca elixir, cu scopul prelungirii vieții, redării vitalității și vindecării bolilor. Diversele utilizări ale aurului fac parte din istoria farmacologiei, a medicinei și chiar a gastronomiei, încă din Antichitate.

Faraonii egipteni beau vin cu praf de aur, ca tonic purificator. Enciclopedistul roman Plinius cel Bătrîn, în lucrarea Istoria naturală, amintește cîteva „rețete“ în care aurul își transferă calitățile magice și vindecătoare altor substanțe: cu apa în care a fost spălat un obiect de aur se stropesc copiii, pentru a-i proteja de farmece; într-un vas de pămînt se încălzește aur cu sare, apoi se aplică amestecul pentru a vindeca bolile de piele și fistulele; mierea fiartă cu un obiect de aur în ea calmează durerile de stomac și îndepărtează negii. Medicul și botanistul grec Dioscorides (secolul I d.Hr.) recomanda ingestia unei băuturi cu praf de aur ca antidot al otrăvirii cu mercur. Cu toate acestea, marii medici ai Antichității, Hippocrate, Celsus, Galenus, nu pomenesc nimic despre „terapia“ cu aur.

La începutul secolului al XI-lea, medicul și filozoful persan Avicenna recomanda praful de aur ca ingredient în diverse poțiuni pentru durerile de inimă și pentru alungarea melancoliei. Scrierile erudiților arabi au contribuit la răspîndirea alchimiei în Occident. Visul alchimiștilor a fost căutarea „pietrei filozofale“, transmutarea metalelor inferioare în aur și extragerea din aur a unui elixir care să asigure viață veșnică, un panaceu capabil să vindece toate bolile.

O mare dificultate a alchimiștilor a fost găsirea unor substanțe în stare să dizolve aurul. Manuscrisele alchimice din secolele XII-XV abundă în formulele unor solvenți ai aurului, care să ducă la obținerea elixirului vieții. Alchimiștii au preparat așa-numita „apă regală“ – aqua regia, un amestec de acid nitric și acid clorhidric, capabil să dizolve aurul, rezultînd un lichid de culoare galbenă, foarte toxic. Picături de aqua regia erau prescrise în diverse băuturi (cu miere, plante aromatice, vin etc.) pentru boli de inimă, împotriva febrei sau a ciumei. Aceste practici par să fi fost destul de răspîndite, de vreme ce Chaucer, în Povestirile din Canterbury, descrie un „doftor, vrednic vraci“ care îi știa „pe dinafară“ pe Dioscorides și Avicenna, și care vindeca bolile de inimă cu asemenea poțiuni: „aurul e-a inimii proptea“.

În Renaștere, complementaritatea dintre alchimie și farmacologie este ilustrată de celebrul Paracelsus (1493-1541), aflat și el în căutarea elixirului longevității, prin utilizarea tehnicilor de distilare a aurului. El le cerea confraților săi să nu mai încerce transmutația metalelor, ci să caute remedii medicinale pe bază de aur. Paracelsus vorbește despre aurum potabile – elixir de viață lungă și panaceu, dar nu știm ce conținea poțiunea preparată în alambicurile lui (oricum, alchimistul nostru moare la vîrsta de 48 de ani).

Secolele XV-XVII au fost perioada de glorie a crisoterapiei (de la grecescul chrysos – „aur“). Medicii alchimiști prescriau pulbere de aur presărată în lichide, soluții diluate de clorură de aur, suspensii de aur coloidal, diverse amestecuri bizare. Aurum potabile, în diverse formule secrete, era vîndut la prețuri foarte mari. Iată o asemenea rețetă, din romanul lui Ioan Petru Culianu Jocul de smarald, a cărui acțiune se petrece în Florența anului 1494: „Topește și arde într-o tingire de fier o bucată de cositor și amestecă-i cenușa cu vin. Ia o uncie de aur și încălzește-o într-un mojar, împreună cu sare albă de mare și apă. Pînă cînd sarea se dizolvă, iar gustul ei dispare complet. Adaugă lichidul la mixtura vin-cositor și lasă să se evapore pînă capătă consistența unui sirop. Toarnă-l iarăși într-un butoiaș de vin și vei obține aur potabil. Bea un pahar dimineața și unul seara și vei rămîne veșnic tînăr.“

Această farmacopee alchimică era la mare căutare pentru vindecarea bolilor, longevitate, menținerea tinereții și a frumuseții feminine. Voga acestor preparate extrem de toxice cuprinsese înalta aristocrație franceză. Pierre de Brantôme, în La Vie des dames illustres (1655), evocă frumusețea Dianei de Poitiers (1499-1566, favorita regelui Henric al II-lea), care la 60 de ani arăta mult mai tînără, avînd tenul proaspăt și alb: „Se spune că în fiecare dimineață ea folosea anumite băuturi conținînd aur și alte substanțe necunoscute“. Probe din rămășițele ei pămîntești, exhumate în anul 2008, au fost comparate cu șuvițele de păr care îi erau atribuite, păstrate în castelul din Anet. Analiza spectrometrică a celor două eșantioane a arătat o concentrație uriașă de aur (de 500 de ori peste valorile normale) și de mercur (de două ori mai mare). Mercurul era folosit de alchimiști pentru a prepara aurum potabile, de unde ipoteza că frumoasa doamnă a murit în urma intoxicației cu compușii de aur și mercur aflați în acest „elixir al tinereții“.

Doamna de Sévigné, într-o scrisoare din 1677, adresată contelui de Bussy, spune că prietenul lor comun, Corbi-nelli, ar fost la un pas de moarte din pricina unei răceli, dacă nu ar fi băut „aur potabil care l-a salvat printr-o transpirație care i-a îndepărtat febra“. Un preparat al vremii era aurum diaphoreticum („aurul sudativ“).

La finalul secolului al XVII-lea, medicii au început să se îndoiască de eficiența poțiunilor cu aur, atrăgînd atenția asupra efectelor toxice. Aurum potabile apare într-o manieră comică în piesa lui Molière Doctor fără voie. Sganarelle este prezentat ca un medic șarlatan, care ar fi readus la viață cu doar o picătură de „aur potabil“ o femeie declarată moartă de alți doctori și care tratează hidropizia cu „brînză preparată cu aur, corali, perle și alte pietre prețioase“. Cu toate avertismentele medicilor, în Franța secolului al XVIII-lea s-au bucurat de succes licori preparate și vîndute de vraci, cum au fost „picăturile de aur“ atribuite contelui rus Alexei Bestujev-Riumin, care ar fi vîndut secretul fabricării acestora generalului-aventurier La Motte, acuzat apoi de șarlatanie. Victor Hugo, în Mizerabilii, evocă popularitatea elixirului și utilizarea sa pentru vindecarea sifilisului: „picăturile generalului La Motte erau în veacul al XVIII-lea la prețul de un galben sticluța de o jumătate de uncie, marele leac pentru nefericirile dragostei, cel mai bun leac împotriva Venerei (…) picăturile de aur nu sînt altceva decît perclorură de fier“.

După dispariția cadrului alchimic al terapiei cu aur, utilizările medicale moderne ale acestui metal debutează la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu încercarea de a trata sifilisul cu o mixtură de clorură de aur și clorură de sodiu, oral sau intravenos. În 1890, bacteriologul Robert Koch descoperă proprietățile bactericide ale cianurii de aur și introduce crisoterapia în vindecarea tuberculozei. Ulterior, datorită faptului că reumatismul era considerat o boală infecțioasă, la fel ca tuberculoza, medicul francez Forrestier descoperă din întîmplare că pacienții bolnavi de artrită reumatoidă se simt mai bine după administrarea unor săruri de aur. În zilele noastre, aurul deține un loc legitim în arsenalul terapeutic, nanoparticulele de aur fiind folosite în tratarea cancerului.

Fascinația aurului este prezentă și în practicile gastronomice. În Franța, regele Ludovic al XI-lea avea la masă claponi care fusesera îndopați cu praf de aur. La fastuoasele banchete ale aristocrației italiene din timpul Renașterii, carnea de vînat și fructele erau acoperite cu foiță de aur. În secolul al XVI-lea, consiliul municipal al Padovei a luat măsuri de reducere a consumului ostentativ de aur la ospețele orășenilor bogați.

Astăzi, deși nimeni nu mai crede în virtuțile elixirelor alchimice, aurul și-a făcut reapariția în meniul restaurantelor de lux. Deși nu are nici valoare nutritivă, nici gust, și nu poate fi asimilat de organism, aurul continuă să fie prezent în gastonomia exclusivistă de tip food bling. Doar cîteva exemple: șampanie și alte băuturi în care plutesc mici foițe de aur, trabucuri învelite în foiță fină de aur, ciocolată și înghețată cu praf de aur, prăjituri pudrate cu aur. Unele preparate conțin ingrediente foarte scumpe, în care foița de aur alimentar este doar ultimul accent, detaliul flamboaiant. Alteori, aurul „înnobilează“ produse modeste: gogoși, popcorn, burgeri, pizza, aripioare de pui sau supă de țelină cu măr. Conform normelor, aurul destinat consumului, sub formă de foiță, pulbere sau fulgi, trebuie să fie foarte pur, să aibă cel puțin 22 de carate. Dacă odinioară era considerat un elixir, azi are statutul unui simplu aditiv alimentar: E 175. 

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.

Foto: Enrich Ferdinand, flickr