Reîntoarceri istorice, cu bune și rele

Voicu SEMENESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 898 din 24 – 30 iunie 2021
Reîntoarceri istorice, cu bune și rele jpeg

Poveștile de come back au fost întotdeauna printre preferatele publicului. Și-n filme, și-n viață. Iată cîteva exemple, cu aplicații mai ales politice. De altfel, istoria e plină de reîntoarceri: oameni care au piedut ceva (bătălii, alegeri etc.) și au revenit ca să cîștige. Am avut de unde alege.

Ca-n filme

În filmul din 1984, Terminatorul Arnold Schwarzenegger intră în secția de Poliție unde se afla ținta sa, Sarah Connor, reținută pentru a da o declarație, spune că e prietenul ei și vrea s-o viziteze. Ofițerul de serviciu îi spune că nu se poate și îl invită să aștepte în hol, căci s-ar putea să mai dureze. Terminatorul examinează ghișeul ofițerului, după care se apleacă ușor peste ghișeu și îi spune, robotic: I’ll be back. Iese din clădire. Cîteva secunde mai tîrziu, intră prin ușa pe care ieșise cu o mașină, strivește ghereta cu tot cu ofițerul de serviciu și produce o baie de sînge omorîndu-i pe toți, ca un robot indestructibil ce este. Fața lui Schwarzenegger, accentul austriac și violența incredibilă ce va urma acestui dialog mai degrabă anost au făcut replica celebră în toată lumea. Atît de celebră, încît scenariștii multor altor filme cu Schwarzenegger i-au pus-o în replici. De asemenea, I’ll be back poate fi auzită, într-un context sau altul, în absolut toate celelalte filme din seria Terminator, care au urmat.

Dar, înainte să fie în film, o replică similară a existat în istoria Americii. În februarie 1942, armata japoneză dezvolta o ofensivă puternică în Filipine. Generalul american Douglas MacArthur se afla în Filipine, unde fusese adus de președintele Manuel Quezon încă din 1936 pentru a forma armata națională imediat după obținerea semi-independenței. Abia înjghebată, armata filipineză nu a putut face față tăvălugului nipon, iar MacArthur a primit imediat ordin de la președintele Roosevelt să plece în Australia, de unde urma să coordoneze războiul în Pacific. Cînd a părăsit ultima palmă de pămînt filipinez, pe 20 martie 1942, generalul MacArthur a rostit în auzul tuturor celor prezenți: I shall return. Pe 20 octombrie 1944, cînd a pus piciorul din nou în Filipine în fruntea armatei americane, care acum era în ofensivă contra Japoniei, legendarul militar a spus: I have returned. Această poveste adevărată este învățată la ora de istorie în școlile americane ca o poveste eroică despre lupta cu tirania, despre misiunea salvatoare a Americii în al doilea război mondial, despre perseverență și statornică credință în valorile democrației și libertății. Cît s-o mai învăța, nu pot ști. Este foarte probabil ca, în pîrjolul woke, să spună cineva că e o poveste colonială, despre supremația bărbaților albi, despre dominația militară a Americii și altele asemenea, și să devină în curînd o poveste secretă, ce se transmite în șoaptă, dintre acelea pe care nu ai voie sub nici o formă să le spui în public, pentru că o pățești rău.

Sigur că filmul bate istoria și, astăzi, dacă spui cuiva că vrei să tratezi tema reîntoarcerii și cauți un citat, vei auzi imediat I’ll be back și nu I shall return.

Reîntoarcerea eroică

Cînd a defilat pe sub Arcul de Triumf, în august 1944, generalul Charles de Gaulle era într-o asemenea măsură perceput de toată Franța ca lider național, încît aproape nu avea nevoie de o titulatură formală. Era, din iunie, președinte al guvernului provizoriu instituit la Alger, dar autoritatea lui asupra Franței nu stătea în asta. În orice caz, angajamentul lui De Gaulle era acela de a restaura republica imediat după eliberarea întregului teritoriu (Franța și coloniile). Și a făcut-o! A organizat relativ repede primele alegeri libere (localele din 1945 – primele alegeri franceze la care femeile au avut drept de vot!), a organizat o Constituantă, a introdus un sistem nou și atotcuprinzător de asigurări sociale, a fondat Școala Națională de Studii Administrative (faimoasa, de azi, ENA), principala pepinieră de resurse umane pentru funcțiile de înaltă demnitate, a naționalizat Banca Franței. În ianuarie 1946 a demisionat, în urma unor divergențe cu Constituanta. Pentru un an, s-a retras să scrie Memoriile de război. În 1947 a fondat propria mișcare politică pe care o așază ideologic în zona dreptei tradiționale și naționaliste. La acea vreme, pentru așa ceva nu erai linșat mediatic – dimpotrivă, după excesele nazismului și avansul comunist în contrapartidă, Franța avea nevoie de o dreaptă naționalistă autentică. În plan general, partidele de stînga, socialiștii și comuniștii, rămîneau adversari redutabili. Cu noul partid, De Gaulle a cunoscut ani contradictorii: alegerile din 1948 și cele din 1951 le-au adus victorii mari, pentru ca acelea din 1953 să-i reducă la stadiul de partid minuscul. Totuși, e mereu în opoziție. Dar a venit și vremea în care istoria l-a cheamat din nou la putere. Era în 1958. Începe insurecția algeriană, Franța intră într-o profundă criză de regim politic și președintele de atunci îl cheamă pe De Gaulle (numindu-l „cel mai ilustru francez”) să formeze un guvern. De Gaulle înțelege corect: de fapt, trebuia să refondeze republica pur și simplu. În septembrie, face o nouă Constituție, iar în decembrie va fi ales el însuși președinte al Franței. Ar fi putut spune: „V-am salvat o dată cînd m-ați chemat, v-am salvat a doua oară cînd m-ați chemat din nou!“. Cu aerul său semeț, cu idealul său pentru o Franță grandioasă, el e prototipul întoarcerii eroice nu doar pentru că a știut cum să o facă, ci și pentru că a știut cum să o spună.

Reîntoarcerea nobilă

În destinul lui Winston Churchill, e drept, uimitoare e mai degrabă plecarea lui de la putere decît revenirea lui, ca și cum amploarea revenirii nu ar avea nimic de-a face cu surpriza totală a plecării. Una dintre acele surprize pe care democrațiile vii, energice nu contenesc să le ofere.  Churchill, un lider politic puternic, dovedit, și-a condus țara de la catastrofă la o mare victorie păstrîndu-i nu doar demnitatea și legitimitatea morală intactă, ci mai ales spiritul și valorile. Sondajele Gallup au arătat că nici o clipă, de-a lungul anilor 1940-1945, Churchill nu a avut o susținere publică sub 80%, chiar dacă partidul său a fluctuat major. E sigur că acesta a fost unul dintre motivele pentru care a cerut alegeri generale foarte repede, alături de plecarea laburiștilor din coaliția guvernului care a trecut prin război. Churchill a intrat relaxat și sigur pe el în campania electorală din 1945. Poate că și de aceea, spre surprinderea tuturor, a pierdut alegerile. Strîngînd 8,7 milioane de voturi, a pierdut prea multe locuri în Parlament, clasîndu-se cu mai mult de 10% în urma laburiștilor. Așadar, a pierdut rău de tot. Cum o fi să pierzi alegerile la tine în țară la doar cîteva luni după ce ai cîștigat un război mondial? În orice caz, Churchill n-a renunțat. A condus Opoziția și în 1950 a obținut aproape 12 milioane de voturi, venind atît de aproape de laburiști, încît în anul următor, 1951, a fost nevoie de noi alegeri. De data asta, conservatorii au cîștigat și Churchill a devenit, iarăși, prim-ministru. Din păcate, în acest al doilea mandat, Churchill a fost hărțuit de probleme de sănătate – avea deja 77 de ani –, iar performanța lui nu a mai fost atît de glorioasă. E drept, nici nu avea cum să fie. Cum se pot compara aceste reușite: să-l învingi pe Hitler (marea reușită a primului mandat) versus să construiești 300.000 de locuințe (marea reușită a celui de-al doilea mandat)? Ce-i mai spectaculos? Totuși, reîntoarcerea lui e o mare poveste în sine. E o pildă de noblețe, căci nimic altceva decît nobilul sentiment al onoarei l-a făcut să vrea revanșa într-o luptă electorală pe care a socotit că a pierdut-o nemeritat. Un român aflat în situația lui, probabil că se retrăgea scîrbit și bombănea poporul nerecunoscător și prost. Tocmai pentru că Churchill avea cea mai bună părere cu putință despre propriul popor, a continuat să candideze și s-a reîntors în Downing Street, 10. O întoarcere nobilă.

Și o altă întoarcere

Cu voia dumneavoastră (oare cîți mai prind ironia acestor cuvinte?), ultimul pe lista de azi a marilor întorși politici: Ion Iliescu. A devenit președinte al României, practic, din decembrie 1989, deși primele alegeri prezidențiale, pe care le-a cîștigat detașat, au fost organizate în mai 1990. A cîștigat și prezidențialele care au urmat, în 1992. În 1996, candidînd pentru un nou mandat, a pierdut. România avea nevoie de altceva. Ion Iliescu părea, în 1996, venit din trecut într-o țară care avea nevoie de viitor ca de aer. Cel care părea, în 1989, un comunist „avansat”, proaspăt, un om politic nou, devenise, în 1996, un om al trecutului. Cu entuziasm, lumea l-a votat pe Emil Constantinescu – rectorul Universității. De fapt, lumea a votat împotriva lui Ion Iliescu. Anii de mizerie, confuzi, cu un stat prăbușit conducînd o țară ezitantă ai primului mandat Iliescu, au fost decontați. Acele alegeri au fost, clar, alegeri în care candidatul Iliescu nu a înțeles pur și simplu ce voia poporul. Dar patru ani tîrziu, Ion Iliescu și-a luat revanșa. Emil Constantinescu nu a mai candidat. Sondajele îl arătau învins în orice variantă și s-a dat la o parte. Iliescu a revenit în cursa prezidențială după ce a condus abil opoziția la Emil Constantinescu, și a cîștigat lejer. Mulți spun că a cîștigat atît de clar pentru că a avut un contracandidat care era de-a dreptul toxic, de nevotat. Evident, în alegeri contează enorm adversarul, dar în revenirea lui Ion Iliescu mai era ceva. Nu doar că Iliescu s-a reîntors, dar Iliescu părea schimbat. Mai precis, schimbase exact acele trăsături ale lui care-l făcuseră să piardă în 1996. Cel puțin, așa a arătat. De altfel, încă din primele luni ale celui de-al doilea mandat, lumea a văzut un Ion Iliescu mult mai deschis către Occident, mai democrat și mai aproape de valorile statului de drept decît fusese în primul mandat. Ceva se schimbase în convingerile lui politice, fără doar și poate. Dar nu prea mult. Suficient, însă, cît să apară unei populații complet deziluzionate de regimul Constantinescu drept alternativa corectă. În plus, faptul că s-a instalat încă de la început o tensiune între el și faraonul care ocupa fotoliile de lider al partidului de guvernămînt și șef al Guvernului, i-a prins bine. Revenirea lui Ion Iliescu este, pînă acum, singurul come back politic major din istoria noastră post-decembristă. Privindu-i pe toți cei care au pierdut prezidențialele în România pînă acum, sper să nici nu mai avem altul...

Voicu Semenescu este avocat, fost diplomat.

Foto: Douglas Mac Arthur (wikimedia commons)

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.