Ne aflăm oare, în această perioadă de pandemie, într-un fel de „zonă de tranzit” între trecut și viitor, una în care oamenii își pierd reperele, „normalitatea” și felul în care fiecare își definea această „normalitate”?

Această perioadă a reprezentat, în mod cert, o provocare pentru noi toți, ce ne-a solicitat resursele și reziliența, ne-a zdruncinat și recalibrat reperele. Ceea ce înainte de pandemie era „normal”, adică la îndemînă, firesc, liber și în acord cu nevoile și dorințele persoanei, odată cu izolarea a devenit greu de obținut, limitativ, chiar și periculos. S-a produs o reinventare a acestei „normalități” sau o agățare de vechea „normalitate”, ceea ce face adaptarea cu atît mai dificilă. Așa că s-a demarcat această zonă de tranzit care a presupus, de fapt, răspunsul fiecărei persoane la ce se întîmplă: un răspuns fie adaptativ, de complianță și aderare la noile reguli, dar nu neapărat ușor de implementat, un răspuns anxiogen, poate chiar intensificat de constructe imaginative și idei ce alimentează panica, pericolul, o reacție de negare, evitare sau de activare a suspiciunii, poate mai mult decît pînă acum, o reacție opozantă sau neîncrezătoare și multe alte nuanțe personalizate de la individ la individ. Ce trăim însă este categoric în afara „normalului” pe care îl cunoaștem, la care aderăm și care ne priește, astfel că reacțiile noastre sînt pe măsură. Mobilizarea adaptativă ce s-a manifestat la majoritatea indivizilor a fost mai intensă decît abordarea unei altfel de dificultăți, greutăți a vieții, chiar și transformări, deoarece a implicat afectarea multor straturi ale ființei umane într-un timp destul de scurt.

De cînd a început pandemia, am observat diferite moduri ale oamenilor de a se raporta la ea: de la prudență exagerată pînă la nepăsare totală, de la respectarea riguroasă a regulilor pînă la dorința de a le fenta cu orice preț. Spune oare ceva despre caracterul nostru felul în care reacționăm în momente-limită, în fața neprevăzutului?

Reacțiile au fost variate și fac apel la structurile de bază ale fiecăruia, mai precis la mecanismele noastre de supraviețuire vechi, deprinse din copilăria timpurie, cînd ne-am întîlnit cu neprevăzutul. Atunci s-a delimitat relația cu imprevizibilul, cu pericolul, poate chiar și cu disoluția sau dezintegrarea. Aceste mecanisme au rolul de a ne ține la adăpost de reîntîlnirea cu pericolul și de reexperimentarea traumatică a unor stări de neputință și de suferință profundă, dar ele limitează experiența deoarece pot acționa în afara pericolului și pot defaza busola interioară a persoanei. Felul în care reacționăm în momentele-limită vorbește despre dificultățile pe care le-am întîlnit, experiențele de cotitură pe care le-am trăit și despre emoțiile, gîndurile, reacțiile pe care le-am avut. Despre sprijinul pe care l-am primit sau despre izolarea experimentată. Despre nivelul de acțiune pe care l-am luat sau despre înghețarea care s-a instalat în noi. Dimensiunea refulare/contact cu realitatea, dar și doza de autocunoaștere au rolul de a ne influența în poziționarea față de momentele-limită. Ne formăm niște modalități de reacție de cînd sîntem mici și deoarece le folosim „de nevoie”, le repetăm, ele devin o parte din noi, ce pare indispensabilă și uneori se confundă cu nucleul ființei noastre („eu așa sînt, așa reacționez”). Generăm structuri de reacție previzibile la momente imprevizibile. Această pandemie însă a fost o situație cu totul specială, care a activat aceste mecanisme, dar care cel mai probabil a necesitat și mobilizarea resurselor pentru restabilirea echilibrului.

A fost, cam pentru toată lumea, un moment de bilanț. Ne-am gîndit la trecut și am regretat lucruri, ne-am făcut planuri și speranțe pentru un viitor altfel. Dar sînt, oare, utile regretele? Dar speranțele? Cum le-am putea folosi în favoarea noastră? Cum putem să menținem un echilibru între cele două?

Cred că regretele sînt utile în contextul în care reprezintă o experiență de învățare, fie despre sine, despre ceilalți, fie despre lume și existență. Pot deveni împovărătoare atunci cînd mențin o conexiune disfuncțională cu trecutul și un ciclu de vinovăție – insuficiență – remușcare – autopedepsire. Viktor Frankl, psihiatru și fondator al logoterapiei (vindecarea prin sens), spune că poate să ni se ia totul, mai puțin una dintre libertățile fundamentale, și anume capacitatea de a alege cum reacționăm într-o anumită situație. El conectează ideea de libertate de alegere cu speranța, ca promotor al dezvoltării unei imagini despre viitor, chiar și atunci cînd ne aflăm în cele mai negre perioade/situații. Speranța favorizează proiecția in viitor, capacitatea de a ne imagina un „mai bine”, spre care tindem. Cu toate acestea, regretul poate semnala depășirea unui pattern de funcționare distructiv, iar speranța poate fi paralizantă, mai ales atunci cînd încurajează idealizarea și slăbește contactul cu realitatea. Echilibrul costă într-un contact bun cu realitatea, externă și internă, conștientizarea iluziilor și a prescripțiilor după care funcționăm, a pattern-urilor de acțiune, dar și a resurselor (autocunoaștere) și activarea intenției de a ne fi bine (uneori blocată, amorțită, debusolată).

Melancholia lui Lars von Trier e un film în care două surori reacționează cu totul diferit la un posibil sfîrșit al lumii. Cea depresivă este relaxată, ca și cînd mai trăise asta de cîteva ori. Cealaltă, pînă atunci rațională, se prăbușește total. Cum credeți că a venit această pandemie pentru persoane al căror echilibru psihic era deja fragil? Cum vă explicați faptul că pentru mulți alții, oameni „cu picioarele pe pămînt”, a fost un moment greu de dus?

Echilibrul psihic nu este o constantă, ci mai degrabă variază în funcție de experiențele persoanei și de capacitățile adaptative funcționale. La fel cum a fi rațional nu prezintă beneficii exclusiv și nu presupune un contact bun cu realitatea, ci mai degrabă sprijină mecanisme de evitare, de evadare din realitate și împiedică simțirea autentică. Astfel că persoanele nu reacționează la astfel de momente critice numai în funcție de starea lor din prezent, ci în strînsă legătură cu evenimente trecute care seamănă, ca experiență internă de copleșire și destabilizare. Un adult poate părea echilibrat, rațional, competent (și nu înseamnă că nu este în momentul prezent), însă modul în care a experimentat copleșirea în trecut nu a fost rațional, calculat, competent, ci mai degrabă prin înghețare, închidere, anulare de sine. În ceea ce privește persoanele fragile, cred că reacția depinde mult de contactul acestora cu resursele lor. În perioade de criză, putem redescoperi resurse care să ne ajute să ne ocupăm de propria persoană și să ne ținem în siguranță, sau contrariul, se poate alimenta sentimentul de nesiguranță, credința de a nu face față, adîncirea în angoasă. Apropierea de resurse, adică apropierea de sine, consolidează forța Eului, vitalitatea, și sporește încrederea semnificativ.

Există oare „pregătire pentru dezastru”? Putem noi, ca oameni, să ne controlăm atît de bine încît să ne păstrăm cumpătul în orice situație?

Vorbim aici despre această raportare la imprevizibil și gradul de teamă aferent. Nu cred că putem fi vreodată cu totul pregătiți pentru dezastru, așa cum nu cred că e sănătos să ne trăim viața „în gardă”, așteptînd ce e mai rău, chiar fiind convinși că așa vor sta lucrurile. Dar putem să analizăm propria relație cu neprevăzutul, mai precis istoria personală care a definit modul în care ne poziționăm față de imprevizibil. Ce ne-a luat profund prin surprindere într-un moment în care așteptările erau altele? Cît a fost de zdruncinător? Ne-am simțit în siguranță sau nu? Am căutat confort la persoanele din jur sau acesta a lipsit? A conștientiza și a fi în contact autentic cu emoțiile trăite în astfel de momente oferă o bună înțelegere de sine și o eliberare de tensiune în ceea ce privește responsabilitatea personală și poate lipsa controlului. Pregătirea constă, de fapt, într-o bună cunoaștere de sine și un nivel de predictibilitate în ceea ce privește propriile acțiuni sănătoase. Mă cunosc, deci știu ce am de făcut și cum îmi e mai bine într-o situație critică, cum mă pot proteja fără să mă alienez și cum mă pot adapta fără să lucrez împotriva mea.

A apărut, în aceste împrejurări, „frica de celălalt”? Cum am putea face s-o domolim, în viitor, pentru a putea reîncepe să trăim normal, fără teamă?

„Frica de celălalt” a apărut împreună cu un grad mai înalt de atenție atunci cînd ne aflăm în preajma celuilalt. Analizăm poziția în spațiu, distanța, dar și semnalele care ar putea indica o posibilă afecțiune fizică. Cel mai probabil, se va ameliora treptat, prin expunere, resocializare și menținerea sănătății în urma contactului social, aspecte ce dau încredere în a interacționa în maniera în care se simte fiecare confortabil. Frica s-a născut în urma contextului actual, a regulilor stricte și a consecințelor apropierii sociale, într-o cauzalitate directă, din prezent, și va descrește pe măsură ce contextul actual se va ameliora și restabiliza. Lucrurile stau diferit în cazul celor care manifestau anterior temeri sociale sau legate de boală/infecții/contaminare. Temerile nu au apărut exclusiv pe fondul situației actuale. Cred că respectarea măsurilor de siguranță joacă un rol important în domolirea fricilor. Atunci cînd urmează să interacționăm cu celălalt, putem verifica gradul său de expunere, perspectiva asupra pandemiei, starea de bine versus de posibilă afectare sau orice altă nevoie de clarificare ce ne aduce într-o zonă de siguranță. Însă și mai relevant este să lucrăm cu noi, să devenim conștienți de sursa fricilor, cît sînt acestea din noi, cît din sursele externe, să observăm și să analizăm relația cu propriul corp din perspectiva sănătate – boală, să redescoperim ce anume ne face bine și să ne satisfacem aceste nevoi, fie ele și conectate cu interacțiunea socială, cu manifestarea afecțiunii ori cu explorarea altor locuri.

Cum credeți că ne va afecta, pe termen lung, ceea ce trăim? Regretele pentru momente din trecut ne vor face mai înțelepți, speranțele ne vor da mai multă putere, mai mult curaj?

Această situație cu totul nouă (cum a fost numită) pentru foarte mulți dintre noi are și va avea impact nu doar la nivel profesional și economic, dar și la nivel social, emoțional și psihologic. Afectarea presupune o adaptare a noastră în mai multe planuri, față de care putem opune rezistență, care ne va genera disconfort sau o temporară lipsă de soluții. Trăim în disconfort de ceva vreme și speranța mea este că asta ne va face mai empatici și înțelegători unii cu ceilalți. De data asta putem spune cu onestitate „știu prin ce treci și nu e ușor deloc” și poate devenim mai încurajatori și mai puțin critici. Experiența anterioară poate fi o unealtă în reconfigurarea prezentului și a viitorului, nu neapărat o zonă de regret și nostalgie apăsătoare. Iar speranțele ne pot anima și stimula vitalitatea. Este o bună ocazie de a lucra cu mintea noastră, fără a bloca trăirile dificile sau a adera la soluțiile altora, care nu funcționează pentru noi, dar și cu emoțiile care se activează și care ne oferă o imagine transparentă despre realitatea interioară. Regretele și speranțele sînt două dimensiuni pivotale ale modelării și activării individuale în această perioadă. Ne pot oferi o mulțime de informații despre noi, care să ne pună în contact cu binele interior.

interviu de Anda DOCEA