Hudeşti

În Hudeşti ajungi trecînd pe lîngă Dorohoi şi îndreptîndu-te înspre graniţa cu Ucraina. Cu maşina faci cam o oră, venind dinspre Suceava. Însă nu simţi acea oră pentru că nu te lasă peisajul. Dealuri şi pante domoale defilează de-a lungul drumului precum manechine pe catwalk, schimbînd forme şi diferite veşminte, într-o serie de combinaţii de culori care par, de fapt, a fi imposibile. Vorbind despre culori, mi-am adus aminte, trecînd pe acest drum, că ochiul uman distinge cele mai multe nuanţe ale culorii verzi – dar aici ochii mi-au fost de-a dreptul şocaţi de cîte tente de verde au putut desluşi. Natura grea şi nealterată are în sine ceva primordial, o linişte şi o pace care îmbie, pînă şi pe cel mai lipsit de poezie suflet, să se tulbure, căci frumuseţea locurilor devine catalizator pentru regăsiri ale unor trăiri de mult uitate. Îţi vine, pur şi simplu, să cînţi.

Surpriza care te aşteaptă, cînd ajungi în satul Hudeşti, este instantanee şi nu te lasă să tînjeşti după peisajul pastoral pe care l-ai lăsat în urmă, căci descoperi imediat un alt loc cu care ochiul călător prin satele româneşti se împrieteneşte la prima vedere.

Casele din Hudeşti sînt frumoase. Păstrează arhitectura tradiţională, nu sînt vopsite în culori stridente şi n-au inovaţii moderne şi hîde, cum descoperi în multe alte părţi. În schimb, toate casele au faţadele atît de îngrijite, încît par a fi proaspăt renovate.

Din păcate, imaginea de bunăstare nu reflectă neapărat situaţia financiară a locuitorilor – căci, aveam să aflu, nivelul de trai nu este unul foarte ridicat aici. Explicaţia pentru curăţenia impecabilă pe care o găseşti în Hudeşti este istorică, via cultura Imperiului Habsburgic. Mi s-a povestit cum pe vremuri, mult înainte de război, administraţia locală îl trimitea, lunar, pe portărel în inspecţie sanitară. Trebuia să ai gospodăria curată, pereţii exteriori ai casei şi WC-ul din curte – văruite în fiecare lună. Cei care nu respectau normele minime de igienă şi estetizare a locuinţei erau amendaţi. Iar cazul clasic – de a impune o normă prin lege aplicată – a construit în timp o mentalitate. Chiar dacă bunul-simţ s-a impus odinioară prin pedepse băneşti, cu timpul a intrat în firea oamenilor. Azi, nu mai trimite nimeni de la Primărie portărelul sanitar, dar curăţenia şi grija faţă de comunitate sînt lucruri absolut normale şi fireşti. Mi s-a mai povestit că dacă, totuşi, mai există cîte unul care mai întîrzie cu văruitul sau cu primenitul casei, este luat imediat la rost de vecini, iar dacă ignoră în continuare aluziile, cînd trece pe uliţă, oamenii îl privesc dezaprobator, dau din cap şi plescăie cu reproş.

Valea Salciei

În Valea Salciei am ajuns mai de mult. Eram, alături de colega mea Iaromira Popovici, pe urmele satelor europene din România – căci comunei Valea Salciei i-a fost acordat, în 2007, din partea Comisiei Europene în România titulatura de „sat european“. Comuna este situată la graniţa dintre Buzău şi Vrancea, iar ceea ce aveam să descopăr acolo îmi va marca mult timp imaginaţia şi fantezia.

În această zonă, se păstrează cu sfinţenie tradiţiile, iar cînd se pun pe povestit, locuitorii te prind în mreje cu vorba lor domoală, şi descoperi, pe nesimţite, cum legendele se transformă în istorie, istoria în basm, realitatea în vis şi visul în realitate. Căci, dacă te laşi furat de poveştile stranii ale sătenilor, regăseşti, în acele locuri, de o frumuseţe sălbatică, spaţiul vrăjit şi plin de magie din trecutul acestor meleaguri.

Povestea Văii Salciei, aşa cum am trăit-o eu, a început într-o după-amiază, pe la 4, cînd am ajuns într-un sat care, la prima vedere, părea un sat ca oricare altul. Poate ceva mai răsărit. Dar nimic nu anunţa vraja ce avea să mă prindă. Ţin minte că am intrat în vorbă cu localnicii. Am fost la Primărie, am intrat în gospodării. I-am întrebat despre viaţa lor, despre politică, primar, preot, directorul şcolii, apoi despre nivelul de trai – pe scurt, despre toate acele fapte pe care un jurnalist le cere pentru a-şi încropi un reportaj corect.

Abia mai pe seară, la o cană de vin, au început să curgă poveştile: am aflat că majoritatea terenurilor din zonă au aparţinut, pe vremuri, unei boieroaice frumoase, pe numele său Elisa Rădulescu, o femeie căreia îi plăcea viaţa, care a trăit de altfel peste 100 de ani şi a fost căsătorită de trei ori. Dădea petreceri peste petreceri, bairame la care invita pe toată lumea şi care ţineau pînă în zori. Cineva a bolborosit atunci că, uneori, şi azi, pe la petreceri, se întîmplă să i se simtă prezenţa. Ciulind urechile, l-am întrebat mai multe. Omul însă a tăcut, a zîmbit tainic şi mi-a spus, misterios, că a fost doar o glumă. Cu aceeaşi reţinere voalată – ca şi cum misterul legendelor care bîntuie locul se doreşte a fi împărtăşit, dar nu poate fi spus oricui – mi-au povestit localnicii despre Dealul Tătarului. Pe vremuri, prin Valea Salciei s-ar fi refugiat un tătar bogat care, simţind că-i vine sfîrşitul, şi-a adunat tot avutul, l-a încărcat în căruţe şi a purces, alături de argaţi, înspre deal. Ajungînd însă aproape de vîrf, şi-a trimis oamenii înapoi, păstrîndu-şi doar slujitorul credincios, căruia i-ar fi lăsat, cu limbă de moarte, dorinţa să-l îngroape, cînd şi-o da duhul, departe de ceilalţi, dar alături de bani şi de bijuterii. Nici unul dintre cei doi n-au mai fost văzuţi de atunci, dar se spune că, în anumite seri, cînd şi cînd, flăcări strălucitoare apar sus pe deal: localnicii spun că este Tătarul venit să-şi caută comorilor îngropate.

Cum noaptea se lăsa peste sat, poveştile începeau parcă să prindă viaţă. Ieşind din legendă, mi se povesteşte şi despre Zidul uriaşilor – o construcţie bizară descoperită de localnici. Zidul este format din bolovani suprapuşi care traversează pădurea pe o distanţă de aproape 10 km, fiind înalt, pe alocuri, chiar de 20 de metri. Specialiştii chemaţi la faţa locului au spus că roca bolovanilor nu e din zonă, iar că în bolovani sînt prinse fosile de vietăţi marine aparţinînd unei plaje de acum 11 milioane de ani, plaja mării preistorice Paratethys.

Comloşul Mare

În România există cu siguranţă locuri fabuloase. Unele, binecuvîntate de natură; altele, de oameni; sînt locuri pline de poveştile şi legendele străbunilor. Din păcate, multe dintre ele sînt destul de greu accesibile. Ca jurnalist, am avut norocul să găsesc cîteva dintre aceste „ace“ din carul cu fîn – în fapt, mici reîntîlniri cu apartenenţa. În articolul de faţă m-am oprit doar asupra a trei locuri. N-am mai scris despre Mihai Viteazu, un sat de pe lîngă Cluj, unde primarul a ridicat comunitatea la nivel european, reuşind chiar un record Guiness: cea mai lungă sfoară de ceapă roşie din lume; n-am scris nici despre Zizin şi despre cum e să bei apă minerală direct din izvor, sau despre pădurea de castani din Topeşti (şi despre cît de bine merge mustul cu castanele coapte); n-am mai avut spaţiu să scriu despre multe alte locuri fermecătoare, în care am ajuns. Dar articolul nu-l pot încheia fără să povestesc despre Comloşul Mare.

Este un sat aflat la doar cîţiva kilometri de graniţa cu sîrbii. „Satul“ este, de fapt, un orăşel, cu case mîndre şi străzi asfaltate, un sat transformat astfel de către locuitorii săi, după Revoluţie.

Căci deşi casele, construite în „stil nemţesc“, datează de pe la 1800, majoritatea au fost renovate la începutul anilor 2000. Atunci – mi se povesteşte –, au fost o explozie de voinţă colectivă şi o dorinţă aprigă de a-şi construi o viaţă mai bună, fără a mai aştepta miracole de la stat. S-a înfiinţat un azil de bătrîni, s-a construit o capelă, s-au renovat şcoala şi bisericile, s-a construit pînă şi o bază sportivă cu instalaţie nocturnă; străzile au fost asfaltate, iar traficul – deviat, ca să nu mai permită camioanelor să traverseze mica urbe, să le strice asfaltul şi aerul. Viaţa culturală a fost şi ea revitalizată, fondul de carte al bibliotecii a fost îmbunătăţit, revista locală – readusă la zi. S-a muncit, s-a donat, s-a pus mînă de la mînă, părinţii şi copiii, deopotrivă, renovîndu-şi singuri şi Cetatea, şi viaţa.  

Pe comloşeni e greu să-i descrii. Căci ies din tiparul-clişeu al „românului“. Bărbaţii sînt hîtri, femeile – elegante. Şi hître. Toţi sînt relaxaţi şi sînt deschişi. Deşi extrem de ospitalieri, nu sînt slugarnici, ba te iau cu uşurinţă peste picior. Cînd se întîlnesc pe stradă, „se bagă în seamă“, adică se salută, dar într-un mod total atipic, căci salutul comloşean se poate întinde şi pe jumătate de oră, din cauza glumelor cu care se iau la întrecere.

În Comloş, trăiesc germani, romi, români, sîrbi, maghiari, iar diferenţe nu există. Căci bunăstarea şi inima bună par a dizolva orice discriminare şi pot rezolva orice. Nu se plîng de prea multe probleme, căci, pentru comloşeni, o problemă înseamnă întotdeauna şi o soluţie. Cine sînt comloşenii? Sînt, pur şi simplu, oameni care şi-au luat viaţa în propriile mîini, sînt oameni care au reuşit să-şi depăşească statutul de victimă şi despre care tot merită să auzi. Iar Comloşul este o regăsire a unui posibil viitor. 

Foto: I. Popovici