În perioada 2009-2012, David Schwartz a întreprins o cercetare teatrală şi a realizat două producţii de teatru pornind de la evenimentele din 13-15 iunie 1990: Capete înfierbîntate. 13-15 iunie 1990 (text: Mihaela Michailov, cu: Alexandru Potocean, premiera – mai 2010) şi subPămînt. Valea Jiului după 1989 (text: Mihaela Michailov, cu: Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Şerban, premiera – mai 2012). Observaţiile de mai jos se bazează pe experienţa de documentare respectivă. 
 
Cercetarea despre evenimentele din iunie 1990 nu a pornit de la experienţe personale. Eu aveam doar patru ani la momentul respectiv, iar Mihaela Michailov, fiind din Ploieşti, are amintiri la fel de vagi şi de sumare. Ea a pornit mai degrabă din curiozitatea intelectuală de a afla cît mai multe despre unul dintre cele mai violente episoade din istoria post-socialistă a Bucureştiului. În timpul documentării, aveam să aflăm că lucrurile au fost, de fapt, chiar mai violente şi mai dure decît clişeul obişnuit despre „mineri care au bătut studenţii“: au fost atacate strict pe criterii etnice şi de clasă casele locuite de romi din centru şi cartierele sărace, locuite preponderent de romi (Ferentari, Rahova, Colentina); au fost reţinute abuziv, ţinute în condiţii insalubre, lovite, torturate şi violate peste 1000 de persoane în două unităţi militare de la marginea Bucureştiului. Toate aceste lucruri au avut prea puţin de-a face cu minerii – au fost opera poliţiştilor de sector, a armatei şi a agenţilor SRI, secondaţi uneori de grupuri de mineri. Mai mult, minerii au ajuns în Bucureşti pe data de 14 iunie, după ce avuseseră deja loc, pe data de 13, o serie de violenţe asupra protestatarilor din Piaţa Universităţii şi de la sediul televiziunii naţionale, violenţe operate aproape exclusiv de poliţie. Cu toate acestea, o parte din presa scrisă, care avea la momentul respectiv o audienţă şi un nivel de credibilitate remarcabile, a hipermediatizat conflictul din perspectiva clivajului mineri-studenţi şi a agresiunii minerilor – de unde şi termenul generic de „mineriadă“. Astfel, cu concursul unei părţi a elitei intelectuale anticomuniste, în discursul public şi în mentalul colectiv s-a încetăţenit ideea că violenţele din iunie 1990 au fost în primul rînd, dacă nu exclusiv, opera „minerilor“, fiind eventual expresia brutală a înapoierii minerilor şi, prin extensie, a clasei muncitoare în general. Acest discurs nu este desigur inocent sau întîmplător, ci a deschis calea discursului neoliberal de astăzi despre privatizarea tuturor resurselor, desfiinţarea statului social, blamarea săracilor pentru că sînt săraci etc. 
 
Retroactiv, mi se pare evident faptul că noi, la rîndul nostru, eram influenţaţi profund de clişeele despre evenimente din experienţa noastră familială şi educaţională. Astfel că am început cercetarea cu interviuri cu persoane bătute şi arestate şi cu lectura lucrărilor istorice scrise din perspectivă anticomunistă („Raport asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990“, GDS şi APADOR-CH, 1990; Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, Mineriada 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste, Humanitas, Bucureşti, 2010). Chiar la douăzeci de ani distanţă, resentimentele unor persoane agresate rămîneau foarte puternice: „Trebuie împuşcaţi, împuşcaţi fără milă! Ce eşti tu, miner? Poc!“. De asemenea, unii intelectuali publici afirmau poziţii destul de rizibile: în cadrul unui interviu personal, un membru al GDS ne-a arătat un furtun pe care cei de la GDS îl păstrează din iunie 1990, cînd l-ar fi „confiscat“ de la un miner: „Acesta este, cum spuneau latinii, Tropheum, trofeul nostru pe care l-am luat de la mineri şi acum l-am adus să vi-l arăt!“. 
 
Astfel, deşi teoretic porniţi la drum fără prejudecăţi şi idei preconcepute despre desfăşurarea evenimentelor, o serie de clişee ne fuseseră deja induse din primele luni ale documentării. Cînd, împreună cu operatoarea Cinty Ionescu, am ajuns pentru prima dată în Valea Jiului (avertizaţi în prealabil de părinţi şi bunici să „avem grijă“), am descoperit o lume cu totul diferită de cea prezentată în discursul public-intelectual-artistic bucureştean. 
 
Prima observaţie importantă este sentimentul ambivalent al localnicilor faţă de o echipă de cercetare din Bucureşti: pe de-o parte oamenii ar vrea să fie cît mai politicoşi, cît mai amabili, tocmai pentru a schimba imaginea-clişeu care funcţionează despre Valea Jiului; pe de altă parte, cei mai mulţi sînt foarte reticenţi la a da interviuri sau a vorbi public despre „mineriadă“, atît pentru că este un episod de care celor mai mulţi le este ruşine, cît, mai ales, pentru că se tem de felul în care le pot fi răstălmăcite spusele. În contextul în care numeroşi jurnalişti sau artişti (Lucian Pintilie încă mai este blamat de unii localnici pentru prezentarea grotescă a minerilor în filmul Prea tîrziu) au folosit materiale înregistrate în Valea Jiului pentru a sublinia şi reitera aceleaşi clişee despre înapoierea şi degradarea morală a locuitorilor, teama oamenilor este pe deplin justificată. 
 
La această primă vizită au fost demontate cele mai importante clişee: am înţeles că, de fapt, un număr foarte mic dintre mineri au participat la mineriade (din totalul de 45 de mii de mineri angajaţi la momentul respectiv nu au venit în Bucureşti mai mult de cîteva mii). Am înţeles, de asemenea, că cvasi-totalitatea celor care au participat nu mai lucrau ca mineri la momentul cercetării noastre (pensionarea în minerit se face la 45 de ani, după douăzeci de ani de activitate). Mulţi dintre ei plecaseră de la mine în urma disponibilizărilor din 1997, majoritatea întorcîndu-se în localităţile natale. 
 
Cel mai important interviu pe care l-am făcut în perioada respectivă a fost cu un miner momîrlan din Straja, care lucrase douăzeci de ani ca miner-salvator şi care a participat activ, ca „şef de brigadă“, la evenimentele din 1990. Perspectiva lui rezumă părerea retroactivă a multor locuitori: 
 
„Eu din prima clipă cînd am ajuns acolo (la Bucureşti, n.m.), mi-am dat seama că e vorba de o mare tîmpenie! (…) Dar cine a organizat toată treaba asta (venirea minerilor, n.m.) avea gîndire bună! Ei ştiau cum să lucreze cu masele de muncitori, şi mai ales cu noi, cu minerii. Ne mîna uite-aşa cum chem eu oile, aşa se jucau ei cu noi. (…) Eu am fost aşa, cum s-ar spune, prins de val.“ 
 
Aceste fraze rezumă situaţia celor mai mulţi dintre mineri – luaţi de la lucru, păcăliţi că merg să lupte pentru drepturile lor, îmbătaţi pe drum, convinşi că studenţii, romii şi elitele de dreapta din Bucureşti sînt personificarea „duşmanului“: 
 
„Ne spuneau că Raţiu şi Cåmpeanu vor să dea afară tot ce-i român din ţară şi să vîndă ţara străinilor. (…) Eu abia acum înţeleg că şi studenţii aceia, aşa cum noi eram mulţumiţi cînd ne căpătam pîinea, ei erau mulţumiţi că îşi căpătaseră libertatea. Dar a trebuit să treacă mult timp ca să înţeleg şi eu, şi poate şi alţii, lucrurile astea. La diferenţa asta de mentalitate între noi şi acei tineri cred că s-a produs toată problema!“ 
 
În doar cîteva fraze, minerul respectiv arăta mai multă înţelegere a perspectivei „celuilalt“ şi un spirit mai conciliant decît majoritatea discursurilor intelectualilor de la Bucureşti. Şi tot el a rezumat concluzia ce ne va ghida spre continuarea documentării în direcţia explorării istoriei recente din perspectiva Văii Jiului – concluzia că cei care ar fi trebuit să „apere ţara“, „conducerea ţării, în termeni bătrîneşti“, au vîndut, de fapt, resursele şi bunurile, au organizat privatizarea şi distrugerea industriei şi i-au trădat pe cei pe care pretindeau că îi apără: „Dar eu văd că au trecut douăzeci de ani, şi mă vait că mai trăim douăzeci, şi noi mergem din rău în mai rău! Noi nu putem spune că avem vreun progres de bine!“. 
 
În discursul public bucureştean post-1990 a apărut un soi de concurs al victimizării post-mineriadă. Intelectualii publici şi oamenii politici care au avut ghinionul să fie în Bucureşti la momentul respectiv (Ion Raţiu, Gabriel Liiceanu etc.) accentuau descrierea ororilor prin care au trecut. Cei care nu fuseseră de faţă plusau prin reducerea evenimentelor la o luptă între elitele „educate“ şi „occidentale“ şi masele „abrutizate“ şi „rămase în comunism“ (un exemplu elocvent fiind celebrul pseudo-slogan „Noi muncim, nu gîndim“ despre care toată lumea „ştie“ că s-ar fi strigat în zilele respective, dar nimeni nu poate să certifice că l-ar fi auzit strigat de mineri). În acest concurs al victimizării, săracii, romii, lucrătoarele sexuale, studenţii, greviştii foamei care protestau în Piaţa Universităţii, violentaţi şi abuzaţi, au fost depăşiţi cu mult de elita intelectuală de dreapta, care a ocupat în mentalul colectiv rolul de victimă principală, dacă nu chiar singulară, a represiunii. 
 
Experienţa noastră începută cu prima perioadă de cercetare în Valea Jiului – a unei zone întregi abandonate atît de către stat, cît şi de către investitorii privaţi, cu mine care se închid, oameni rămaşi fără loc de muncă, cărora li se degradează perpetuu stima de sine, în care singura salvare este plecarea la muncă în străinătate, cu toate dezbinările şi dezintegrările inerente ale relaţiilor de familie, experienţa aceasta directă aşadar, nemediată de studii, cărţi sau lucrări artistice, ne va convinge că, practic, cele mai importante (cel puţin numeric) victime ale aşa-numitei „mineriade“ au fost, de fapt, înşişi minerii şi ceilalţi locuitori ai comunităţilor minereşti şi ai Văii Jiului în special. 
 
David Schwartz este regizor. 
 
Foto: subPămînt