Nu ştiu exact cînd şi de ce a început să-mi fie frică de cuvîntul „realizări“ şi de altele din aceeaşi familie. Poate mi s-a urat insistent, de vreun revelion, să am numai realizări în anul care avea să vină, cu variantele a) pe toate planurile sau b) depline, şi mi s-a părut că mi se cere prea mult. Sau poate pentru că am ajuns, conform socotelilor statistice, undeva pe la mijlocul vieţii, cînd omul începe să se uite în urmă şi să-şi cîntărească realizările, iar în cazul meu bilanţul nu e chiar consistent. Înclin să cred că această frică mi s-a declanşat într-o zi de vară din anul 2000, cînd m-a vizitat la Québec, unde locuiam de vreo trei ani, vărul meu de la New York, însoţit de o prietenă de-a lui care se stabilise în Canada de multă vreme. Veniseră în oraş numai pentru cîteva ore, aşa că au văzut ce se putea vedea în grabă – Castelul, Citadela, cîteva străzi din Oraşul Vechi – şi m-au refuzat cînd le-am propus să-şi încheie vizita cu un ceai la mine acasă, iar cînd mi-am repetat invitaţia, prietena vărului meu i-a spus: „Hai, că vrea să ne arate şi el (adică eu) ce a realizat“. Într-adevăr, una dintre primele mele impresii despre Canada, şi poate printre cele mai persistente, a fost că am ajuns într-un loc unde poţi să faci o mulţime de lucruri, fără să te loveşti de tot felul de obstacole. Eu nu-mi pusesem în gînd cine ştie ce înfăptuiri, venisem printr-un program de burse şi mă bucuram să văd Lumea Nouă. Cu totul alta e situaţia unui imigrant, care trebuie să acumuleze rapid realizări, semne ale reuşitei în măsură să-i confirme că hotărîrea de a pleca a fost cea bună. Dar chiar şi aşa, doar student-turist, eram mulţumit să constat cu cîtă uşurinţă reuşesc, de pildă, să-mi fac o asigurare de sănătate, să închiriez un apartament, să obţin un permis de bibliotecă valabil şi noaptea, să rezolv alte probleme mai mărunte sau mai importante, fără aşteptări îndelungi, incertitudini, încurcături sau accidente administrative, şi chiar să-mi fac planuri pe termen mai lung. Începuse chiar să-mi placă să fiu eficace şi eficient într-un mediu previzibil, era o senzaţie nouă şi reconfortantă, pentru că, desigur, România fusese şi pentru mine o culegere de probleme administrative adesea dificil de rezolvat. În discuţiile cu prietenii, lăudam Canada pentru buna organizare şi pentru gradul înalt de încredere socială care fac, împreună, ca totul să meargă ca pe roate.

Treptat m-am obişnuit cu mersul ca pe roate, apoi ceva, greu de precizat, a început să mă nemulţumească. Parcă e prea multă organizare şi planificare aici, regimuri de pensie unde poţi să cotizezi imediat ce termini şcoala şi-ţi găseşti de lucru, ipoteci pe 25 de ani pentru casă, pe 10 ani pentru maşină, cerere pentru loc la grădiniţa „Les Petits Castors“ de făcut înainte de a întîlni pe cineva cu care să întrevezi eventual posibilitatea de a face un copil, asigurare de moarte „Tranquillité Obsèques“ ca să nu fii o povară pentru cei apropiaţi. Fuga asta în viitor nu înseamnă trăit într-o proiecţie? Desigur, nimeni nu e obligat să facă nimic din ce-am pomenit, desigur, aşa e peste tot, iar în România începe să fie din ce în ce mai la fel, dar parcă aveam mai multă priză la realitate... (e punctul unde renunţ să-mi mai lămuresc nemulţumirile).

Aşa se face că, dacă-mi pune cineva redutabila întrebare „Şi cum e în Canada?“, răspund, în funcţie de starea în care mă aflu, că e un loc unde poţi să faci uşor o mulţime de lucruri (cînd sînt pus pe fapte mari) sau că e un loc unde poţi să te irealizezi la fel de uşor organizîndu-ţi minuţios viitorul (cînd sînt abulic). Deşi îmi dau seama că e vorba doar de imagini nu cu mult mai consistente decît acea Canadă din copilărie, confecţionată din poveştile unchilor mei de la Toronto şi din cadourile pe care mi le aduceau – tricoul alb-albastru cu Maple Leafs, bomboanele din zahăr de arţar, pozele cu Niagara, vederile cu zgîrie-nori.

Întrebarea „Cum e în România?“ e la fel de redutabilă. Pentru că circulă şi aici, în Canada, mai multe Românii diferite, care uneori se amestecă sau intră în coliziune în nesfîrşitele discuţii despre aici/acolo, înainte/acum, noi/ei. Sînt, desigur, Româniile fiecăruia, alcătuite din oameni, locuri şi lucruri peste care s-au aşezat straturi-straturi de nostalgie. Există o Românie mizerabilistă a celor care nu mai vor să ştie nimic de-acasă. O alta infatuată, populată de oameni superiori canadienilor în materie de „cultură generală“, în general, dar şi în domenii specializate (de curînd, am auzit o poveste cu un informatician specialist în servere care susţinea că făcea virtualizare în România cînd ăştia de-aici nici nu ştiau ce-i aia). O alta festivă, Românie de 1 Decembrie, cu dansuri populare, expoziţii cu icoane pe sticlă, obiecte de artizanat, fotografii cu biserici de lemn din Maramureş, afişe cu mari români. Fiecare face pereche cu o altă Canadă. Discuţiile ajung să semene cu un slalom printre imagini, clişee, caricaturi, rectificări şi nuanţe, la capătul căruia am senzaţia frustrantă că nu mă mai pot apropia de România din realitate. Între România şi Canada se interpun atîtea realizări, irealizări şi virtualizări, încît, uneori, nu mai ştiu pe ce lume sînt.

Alexandru Gurău
este cercetător în ştiinţe politice la École Nationale d’administration publique, Québec. Îl găsiţi la http://www.caligraf.net.

Foto: Florin Lăzărescu