Una dintre întrebările pe care le primesc cel mai des e „dacă personajul cutare a existat sau nu în realitate?“. Ce să răspund? Că el seamănă cu nişte oameni pe care i-am cunoscut la un moment dat? S-ar putea să fie prea puţin. Şi dacă despre model nu pot să spun la ce adresă locuieşte, ce număr de telefon are, totul devine confuz…

Realitatea cotidiană ne înghite cu o forţă din ce în ce mai mare, ne mestecă pe toţi cu poftă, ca apoi să ne scuipe fără nici o părere de rău. Atunci avem nevoie de un colac de salvare. Ideal ar fi să găsim unul potrivit pentru sufletul nostru. Care să ne aducă la mal teferi şi nevătămaţi. Melancolici, încărcaţi cu o energie stranie, speriaţi uneori sau îndrăgostiţi; dar în asta stă plăcerea unei aventuri, nu?

Cînd deschizi o carte, ar fi bine să ai aceeaşi stare de nelinişte, dar şi de abandon, ca atunci cînd pleci într-o călătorie. Îţi faci bagajele, închizi uşile şi gata. Lumea cărţii funcţionează după alte reguli decît viaţa noastră cotidiană. Realitatea şi ficţiunea se amestecă atît de bine, încît nici autorul nu mai poate să distingă albuşul de gălbenuş. S-au omogenizat perfect.

În romanul meu Omoară-mă! apar două personaje femei, prietene, cu vîrste diferite, care locuiesc un timp în aceeaşi casă. Cea tînără – Ramona – nu reuşeşte să-şi mai dea seama dacă ce-i povesteşte doamna Manea e „adevărat“ sau nu. Şi ea are aceeaşi problemă ca orice cititor, în fond. Dar se implică emoţional, iar asta înseamnă că poveştile doamnei Manea au fost bine spuse, şi-au găsit ascultătorul ideal.

Aşadar, dacă o să vi se pară că una sau alta dintre cele două protagoniste vă seamănă sau vă aduc aminte de cineva cunoscut, de vreo relaţie de prietenie în care aţi făcut concesii de dragul cuiva, aţi fost căzute în admiraţia unei persoane sau aţi simţit că în ochii prietenei deveniţi şi mai frumoasă şi mai deşteaptă decît vă simţiserăţi pînă atunci şi că exercitaţi asupra ei o fascinaţie incredibilă înseamnă că respectiva carte e pentru voi. Şi a reuşit să aducă la suprafaţă lucruri intime din viaţa voastră de cititoare, aşa cum face de multe ori literatura.

În cărţile mele, amănuntele care ţin de „realitate“ sînt în altă parte. Şi mă gîndesc la senzaţiile colecţionate de-a lungul timpului, la călătoriile pe care le-am făcut la un moment dat şi care, fără să ştiu, m-au urmărit şi am ajuns să mă folosesc de ele în carte atunci cînd trebuia să găsesc nişte locaţii potrivite pentru poveştile de amor ale doamnei Manea, care-i tulbură minţile prietenei sale mai tinere.

Parisul mi-e drag. L’Île St-Louis, unde am ajuns prima dată acum vreo patru ani, într-un februarie vîntos – la fel. Dar cînd am scris despre el, eram la Bucureşti, iar la următoarea vizită în oraşul „real“, după ce trăisem acolo într-un fel cît se poate de ficţional atîta timp şi mă plimbasem pe străzile lui cu personajele mele, mi s-a părut că se chircise, că pălise cumva. Nu mai reuşeam nici eu să suprapun imaginile prea bine, ca şi cînd un film cu nişte fotografii făcute cu mult timp în urmă s-ar fi voalat în mintea mea.

Cît se poate de real e şi faptul că Martha Bibescu, un personaj absolut fascinant, care apare în roman la un moment dat, a locuit în ultima parte a vieţii şi a şi murit în apartamentul de pe Quai de Bourbon, la numărul 45. Şi, am aflat citindu-i scrisorile şi biografiile, că pe camerista ei o chema, într-adevăr, Blanche Caniot. Doar că nu mai există nici o plăcuţă de bronz pe clădirea unde a stat Martha Bibescu la Paris, care să ateste acest lucru. A fost furată în urmă cu nişte ani. N-am văzut niciodată „lanterna“ Marthei – cum îşi alinta ea însăşi locul de pe malul Senei – dar mi-am imaginat-o. Pînă la urmă, cu asta se îndeletniceşte scriitorul. Joacă rolul de mixer în care se pun o grămadă de ingrediente şi le amestecă pînă iese o pastă cu un gust anume, cu arome de negăsit la magazinul de mirodenii.