(Re)…

Publicat în Dilema Veche nr. 898 din 24 – 30 iunie 2021
(Re)… jpeg

Toate-s vechi și nouă toate, vorba poetului, pentru că putem întreba, legitim și inocent, măcar acestea: a) cît de veche/nouă este o federare de ipostasuri, cum sînt catedralele occidentale, a cărei edificare a început cu corul/altarul în gotic, iar fațada i-a fost pusă în baroc? Gîndit secvențial, procesul arhitectural este un „Nud coborînd o scară“, ca la Duchamp: ne vorbește de coprezență mai mult decît despre un unic obiect; b) cît de veche/nouă este replica dată unei clădiri anterioare, Parthenonul din Nashville, Tennessee, de pildă? c) cît de veche/nouă este o altă iterație recentă a cîte unui (arhe)tip imemorial, turnul de pildă? d) cît de vechi este templul de la Ise, Japonia – două întruchipări în lemn ale aceluași proiect, care se înlocuiesc una pe celaltă în 25 de ani, de mai mult de o mie de ani? Cît de vechi sînt ruinele care nici nu au apucat să devină clădiri ale comunismului?

Or, schimbările de paradigmă în arhitectură au presupus două ingrediente: 1) o restartare, vorba doamnei Clinton: e de (re)luat totul de la zero, căci undeva s-a greșit, ieșindu-se din logica devenirii și 2) o nouă genealogie, de regulă paricidală, care să arate că, departe de a fi o manieră nouă de a zidi, ceea ce se propune ca nou va fi fiind chiar modul însuși de a face arhitectura dintotdeauna, minus episodul nefericit de dinaintea celui acum propus.

În acest ritm pulsatoriu al schimbărilor, noțiunile de vechi și nou sînt primele deconstruibile. Noul e nemaivăzut vreodată, sau doar de generația prezentă (dar ea poate fi amnezică, sau fără cunoștință despre ceea ce există deja, altundeva sau altcîndva)? Noul e insolitare, cu toate procedeele ei, unele manipulatorii? Dar vechi e orice aflat în lume dinaintea luării noastre la cunoștință, e de cînd lumea, concrescut ei, sau are caracter istoric?

Noutatea remarcabilă a Renașterii a însemnat tocmai revizitarea arhitecturii clasice: din (și peste) acest patrimoniu, în bună parte zdrobit, dar mîndru încă (precum l-am putut revedea recent la MNAR, în expoziția dedicat lui Piranesi de Cosmin Ungureanu), s-a refăcut nu civilizația romană antică în sine, ci imaginea prezenților de atunci despre un trecut idealizat și augmentat. Și această arhitectură, la care Renașterea face referire, vine de undeva: unele lucruri romanii le-au adus, uneori la propriu, ca atare, din Grecia, dar dintr-o lume elenistică unde deja se cunoștea monumentalitatea; pe altele, tocmai din Persia sau din Egipt și, făcînd cut & paste, sau anamorfoze, au și standardizat cîteva tipuri urbane și arhitecturale pe care le folosim încă. Acest moment zero, cu alte cuvinte, nu a fost creație ex nihilo și are propria sa genealogie: în primul tratat de arhitectură păstrat, Vitruviu recunoaște că s-a inspirat din tratate anterioare; dacă mai era ceva de augmentat, o făcuse deja Octavian Augustus, cel care, potrivit arhitectului nostru, găsise o Romă de cărămidă și lăsa o Romă de marmură. Nici mai tîrziu, la Sfînta Sofia, lucrurile nu însemnau doar experiment matematic pur, căci referința deja exista, chiar dacă idealizată: Procopius pretinde că Justinian, văzînd rezultatul în ziua sfințirii, ar fi exclamat (deloc creștin, de altfel): -„Te-am învins, Solomoane!“.

Mai tîrziu, în secolul al XIX-lea, a șocat descoperirea faptului că statuile și templele grecești erau pictate – și anume violent și fovist: cum, peste marmura de Pentelic, de Carrara sau Tivoli se va fi pus culoare, iar monumentalitatea albă și eroică a neo-clasicismului se baza pe o confuzie? Chiar și columna lui Traian era colorată?

Citind Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, al lui J.L. Borges, aflăm că nici măcar tentativa, disperată, de refacere în prezent a textului, în absolut toate condițiile redactării de atunci a operei lui Cervantes, inclusiv rescrierea ca atare a textului însuși, nu îl vor face identic cu opera originală/originară. Nici Umberto Eco nu credea altceva propunînd citatul cu funcție estetică, de care plin este, de altfel, Numele trandafirului. Deci, nici replica și nici pastișa nu sînt altceva decît opere oarecum noi, nicidecum plagiate? – ar concluziona, fericit, studentul care descarcă de pe net referatul deja scris.

Or, mai există un termen mediu în ecuația nou-vechi, pe care trebuie să îl introducem aici: tradiția. Unii îl ortografiază cu majuscule. În interiorul tradiției, lanțul transmisiunii predă mai departe principii și, mai important, semnificația (sacră) a acestora. Priviți o erminie (manualul pictării icoanelor în general și a bisericilor, în particular): sînt descrise scenele care să nu cumva să lipsească din icoană, pornind de la sensul teologic al scenei, după care iconarul e trimis să închipuie cele citite. Uneori, acesta o face inovator, ca în triptice sau în reprezentarea secvențială a vieții ființei sacre desemnate, sau ca în icoanele cu multe personaje. Procedee mai tîrziu reluate în benzile desenate, dacă vă întrebați care e legătura din personajele Marvel și icoanele ortodoxe. Nici un canon grafic, nimic care să inhibe creativitatea, imaginația pictorului. Dacă toate aceste puncte obligate de teologie sînt parcurse, cîmpul pictural al icoanei îi aparține artistului.

Și avangarda istorică, atunci, ce (mai) este, dincolo de oximoron? Un mod de a curma suferința muribundei arte și arhitecturi care o preceda, am fost învățați. O rupere totală de referințele istorice. Or, între timp, am aflat că este o (re)propunere a artei arhaice, africană sau asiatică (sau perimediteraneană și vernaculară, în cazul arhitecturii), o examinare a originilor de toate felurile (jocul copiilor, arhitectura fără arhitect, preistoria, arta din peșteri); am mai aflat și despre Origini spirituale în arhitectura modernă (Ioan Andreescu), unde se opinează că datorăm modernismului arhitectural al unora o privire inițiată sau de-a dreptul mistică, unde ab initio înseamnă privire retrospectivă către (arhe)tipuri ale spațiului, către choreme (echivalentul grafemelor/fonemelor: unități elementare de spațiu, pornind de la chora platonică), înspre principii, mai degrabă decît doar geometriile din Timaios. Cu alte cuvinte, oricît de paradoxal va fi părînd, se poate construi un argument în care unele construcții moderne – de pildă, ale lui Luis Kahn – sînt mai vechi în concept și referință decît unele făcute, să spunem, în stilul Empire francez. Noul poate fi mult mai vechi, ba chiar primordial, în raport cu vechiul peste care doar a trecut timpul. Și, dimpotrivă, se poate argumenta că unele case desprinse, parcă, din muzeul satului tradițional sînt mai proaspete decît altele, de un modernism obosit și terț, din cele pe care le vedem că poluează zona periurbană a Bucureștilor (și nu numai). Putem, cu alte cuvinte, face clădiri noi care să arate vechi, bătrînicios chiar, fără ca să fie tradiționale (și nu mă pot abține, iertați-mă, să dau exemplul catedralei patriarhale). Putem, pe de altă parte, să facem clădiri acum, cu mijloacele de acum, cu geometrii (non-standard), dar care să fie (pro)punerea în operă, din nou, a principiilor tradițiilor locale/regionale sau a Tradiției perene.

Procedeele de patinare a arhitecturii noi sînt, așadar, simple, întotdeauna cît mai simple: referințele la una sau mai multe tradiții ale locului; folosirea de materiale la îndemînă, iarăși ale locului; proiectarea conform principiilor vernaculare (dacă sîntem în spațiul rural) sau a culturii/culturilor urbane din context. Insolitarea, dacă e de trebuință, să însemne redescoperirea originilor și a tezaurului uitat: am numit altundeva aceasta „retrofuturism“, expandînd termenul avangardist, care trage către steampunk, la scara istoriei, mai ales cu referire la arhitectura sacră.

Se poate face arhitectură de ultimă oră folosind piatra natural, dispusă în sistem trilitic? Se poate, o face Gilles Perraudin, pe lîngă Pont du Gard. Se pot face biserici de lemn care să nu arate neapărat istoricist, rămînînd spații sacre? Se poate, o face Mahti Sanaksenaho (sanaksenaho architects – Bing images). Dar capelele se pot face doar din beton, mari versus lemn & spații mici? Nu, se pot face din orice ai la îndemînă, chiar reciclînd, cum ne arată Rural Studio (rural studio architecture, chapel - Bing images), care refolosește cauciucuri, numere de înmatriculare, parbrize, reciclînd orice se poate folosi, întru gloria lui Dumnezeu, inclusiv dintr-un cimitir de mașini…

Avem acasă o mască africană, primită de soția mea în dar la plecarea din Senegal, de la doamna Vivianne Wade, soția președintelui de atunci. Are certificat de autenticitate, cuvînt despre care nu am spus nimic, deși el înseamnă conformitatea cu tradiția. Or, acolo, autenticitatea nu este o expresie a vechimii obiectului: certificatul declară că masca este autentică, întrucît a fost purtată în ritual. Iată o altă formă de suspendare a dihotomiei vechi/nou, despre care, poate, vom vorbi altădată, unde altundeva decît, poate, tot în Dilema veche...

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București.

Foto: Biserica Sf. Nicolae, Densuș (wikimedia commons)

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.