Ratingul de ţară şi Don Quijote

Publicat în Dilema Veche nr. 416 din 2-8 februarie 2012
Ratingul de ţară şi Don Quijote jpeg

De mai bine de două săptămîni manifestaţiile de stradă, atît cele din Bucureşti, cît şi din multe oraşe ale ţării, au ţinut prima pagină a ziarelor, au fost ştirea principală a jurnalelor TV şi marfă din belşug pentru talk-show-uri şi emisiuni de „analiză“. De la oameni politici la actori cu patalama, de la jurnalişti la bloggeri, toată lumea, cu mic, cu mare, şi-a dat cu părerea. Asupra demonstraţiilor, asupra problemelor din ţară, a politicienilor, a cîte şi mai cîte. Cine e de vină pentru violenţele de la început, jandarmii sau ultraşii (cine sînt ultraşii), cine pe cine incită, cine cu cine se solidarizează, cine ar trebui să demisioneze, cine nu, cum vor afecta demonstraţiile zilnice imaginea României în afară etc. etc. S-au zis multe, s-a vorbit întruna, dar nu s-a spus nimic esenţial. S-a descris doar o realitate pe care nimeni nu o mai putea percepe cu toate implicaţiile sale, căci majoritatea dezbaterilor au fost mai degrabă la nivelul unor discuţii de pahar, fiecare fiind mai dornic de a-şi face auzită părerea, nicidecum de a se avînta într-o analiză pertinentă. Discuţiile din mass-media oglindeau de fapt ce se petrecea în stradă, unde foarte mulţi au venit să demonstreze contra a „ceva“, încă neclar definit, oprindu-se, întocmai ca o cameră de filmat, doar la suprafaţa problemei.

Luînd pulsul străzii, cîteva zile la rînd, am încercat să dibuiesc cîteva trăsături comune celor care se adună zilnic în faţa Teatrului Naţional. De la minorul care cîntă în delir lozinci din fosta Piaţă a Universităţii la bătrîna care flutură isteric, cu acea isterie izvorîtă din neputinţă, un talon de pensie – ce i-a mînat în luptă pe demonstranţi, ce vor în esenţă şi de ce cred în protestele lor?

O imagine de ansamblu

„Să se bage bani în economia României!“ – strigă un domn în vîrstă care agită un teanc de hîrtii. Sînt studii economice, îmi spune, studii care îi aparţin şi care ar putea salva într-un an România de criză. Centrul pieţei era deja ocupat iar, ca să treci printre demonstranţi, trebuia să te strecori printre grupurile compacte, formate deja din faţa Intercontinentalului. Puţin mai încolo, cîţiva tineri scandează, ritmat – „Ieşiţi, ieşiţi din casă / Dacă vă mai pasă“. Pe lîngă mine trece un grup de cîteva tinere, care se ţin toate de braţ, mergînd parcă la un soi de promenadă. Pe grupul statuar din faţa Teatrului atîrnă cîteva bannere albe. Cineva vorbeşte la telefon: „Hai, măi, şi tu, e supercool aici“. Alţi tineri rîd şi par că se simt de milioane în mijlocul protestelor antiguvernamentale.

În partea dreaptă se formează un cordon de jandarmi. Un domn înalt, cu o căciuliţă neagră, îmbrăcat într-un parpalac prelung, căutîndu-se prin buzunare, încercînd parcă să dibuiască portofelul, descoperă în final ce caută şi mormăie relaxat către un altul, izbitor de asemănător lui: „bun, deci pistolul e aici, spray-ul aici...“. (Mi se spune că de multe ori grupurile de civili de pe la colţul străzii sînt agenţi „sub acoperire“.)

Mă trezesc aşadar în mijlocul unui amalgam de lozinci şi oameni mai mult decît dornici să-şi facă auzite ideile. Nu e nevoie să prezinţi vreo legitimaţie de presă, ca să stea de vorbă cu tine. Un contact vizual minim, un surîs slab şi o slabă încuviinţare din cap sînt îndeajuns de bune semnale cum că eşti „de-al lor“.

Privind de jur-împrejur, e greu să nu găseşti o cauză la care să aderi. Unii sînt acolo pentru că vor să fie respectate „drepturile copiilor“, alţi vor „eutanasierea cîinilor“, alţii, din contră. Unii poartă bannere cu „Salvaţi Roşia Montană“, alţii cu „Salvează-ne, Chuck Norris“. Mulţi, majoritatea, susţin demiterea guvernului şi plecarea preşedintelui. Puţini au însă şi idei de viitor. Mai în glumă, mai în serios, cineva ţine un carton pe care scrie „Obama preşedinte“. Şi spun „mai în serios“, căci domnul avea o întreagă teorie. Altcineva vrea revenirea monarhiei. Un domn scandează singur, încercînd să-şi facă adepţi: „Vrem guvern de tehnocraţi! Vrem guvern de tehnocraţi!“ – oprindu-se doar cît să-mi răspundă la întrebarea „ce-s ăia tehnocraţi?“. În primul rînd, îmi justifică lozinca prin faptul că doar un asemenea guvern ar mai putea salva ţara, bîlbîindu-se însă uşor cînd îl întreb, din nou, ce înseamnă, de fapt, guvern de tehnocraţi, lăsîndu-mă fără un răspuns concret. Altcineva este contra lui Băsescu pentru că a vîndut flota. Altul scandează: „Băsescu şi amanta lui / Au mîncat banii poporului“. Poporul ca tot este invocat cel mai des, ca fiind o victimă la cheremul politicienilor. Se doreşte de altfel plecarea politicienilor actuali, dar nimeni nu ştie cine ar putea veni în loc. Cînd un grup vorbeşte către un altul: „Dacă pleacă Băsescu, pe cine pui în loc? Pe Ponta?“, răspunsul vine ferm şi simplu: „Nu“. De altfel, pe lîngă demiterea preşedintelui, majoritatea e de acord că nu avem pe cineva mai bun, că toată clasa politică de la noi este „varză“, dar că asta nu e motiv să nu te revolţi. O doamnă e nervoasă că, deşi are o pensie „de rahat“, şi din aia i-au mai mîncat guvernanţii. (Jocul de cuvinte îi aparţine, fără să ştiu dacă a fost sau nu voluntar). A ieşit să protesteze, aşadar, contra acestor „tîlhari de codru mare“.

Oamenii se împing, protestează, se ceartă chiar şi între ei, strigă lozinci născute cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, tot aici, lozinci pe care le mai adaptează la timpurile cele noi. „La palatul Cotroceni cîntă cucuveaua / Băsescu şi cu Udrea lui şi-au găsit beleaua.“ (Pare că nimeni nu-şi mai pune problema cine este sau cine a fost de fapt „cucuveaua.“)

Părerile zboară pe deasupra minigrupelor care se formează printre demonstranţi. Per total, Piaţa Universităţii pare un Hyde Park mai mare şi mai înverşunat iar demonstranţii – uşor don-quijote-şti, căpătînd deseori imagini pseudocomice. Ce se ascunde însă, de aproape, în detaliile nevăzute?

Cîteva portrete

Este tînăr, poartă adidaşi şi părul uns din plin cu gel. Este elev de liceu şi rîde infantil cam de fiecare dată cînd i se adresează o întrebare. Este aici (în Piaţa Universităţii) pentru dreptate şi libertate, pentru că vrea să trăiască bine. Dacă însă îl iei la bani mărunţi, se intimidează. Se dovedeşte că nu prea are habar ce se petrece în jur. Se scandează ceva cu „jos“, aşa că, potrivit vîrstei sale adolescentine, se revoltă laolaltă cu restul. Pe scurt, vrea o viaţă mai bună, adică vrea locuri de muncă asigurate de guvern, căci astăzi „mulţi absolvenţi cu masterate n-au unde să lucreze“. Tînărul este victima unor clişee de stînga şi a unei nostalgice luări de val, la care, în virtutea inerţiei, vrea să ia parte, căci, după cum mai spune „toată lumea este aici“.

În altă zi, la Piaţa Victoriei, la mitingul organizat de către militarii pensionari, abordez o doamnă mărunţică. Pe faţă i se citeşte acea înverşunare de om care nu mai are nimic de pierdut. Bătrînă, uscăţivă, sărăcăcios îmbrăcată, ţipă alături de ceilalţi, agitînd, cu o forţă nebănuită pentru slăbiciunea ei, mîna făcută pumn. Un pumn mic şi osos. „Ieşi afară, javră ordinară.“ Şi nu-ţi prea vine să alăturezi lozinca dură chipului de bunicuţă. O întrebare scurtă de-a mea o şi face să-şi deruleze viaţa ca o telenovelă. De altfel, la vederea reportofonului, mulţi se reped să-şi spună oful, aplecîndu-se spre aparat şi vorbind tare şi răspicat. Pe scurt, femeia mărunţică se afla acolo din cauza sărăciei. Căci nu mai are de nici unele, măcar că ştie că nu se va rezolva nimic concret pentru ea, nu e atît de naivă să creadă că mîine i se va mări pensia, cel puţin, spune, se află în mijlocul celor care suferă aidoma ei. O urmă de pesimism care este mai apoi demontată amical şi şugubăţ de cineva apropiat. „Lasă, maică, că pleacă tiranu’ şi vine-americanu’“.

Căci, pe lîngă nevoia de a se face auziţi, oamenii din piaţă au umor. Un umor trist, un soi de băşcălie, pendulînd între furiile oarbe, născătoare de incoerenţe în limbaj şi cerinţe, şi revolta calmă şi constantă.

„Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă / Pînă nu vom cîştiga libertatea noastră“ – tot o lozincă „de pe vremuri“, adică din primăvara lui 1990. Întreb un tînăr, care fredonează alături de alţii, dacă totuşi nu se simte astăzi, la 20 de ani de la Revoluţie, un om liber. Îmi răspunde că românii suferă de o aparenţă a libertăţii. Căci este liber, într-adevăr, să călătorească, să vorbească, să se exprime, dar libertăţile acestea sînt în România doar la un nivel personal, că nimic din toate acestea nu înseamnă mare lucru dacă libertatea nu este percepută la nivel de naţiune. „Oamenii se simt încă prizonierii unui sistem şi nu ştiu, n-au învăţat că au dreptul să se opună. Despre asta este, de fapt, vorba aici. Oameni care şi-au redescoperit libertatea de a protesta.“

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.