Nici un univers nu este la fel de fascinant precum psihicul uman. Dar frumusețea și complexitatea lui ies la iveală abia atunci cînd individul este observat în relație cu un altul, chiar dacă acesta este real sau imaginat. Comportamentul, gîndurile, emoțiile și atitudinile noastre se modifică și se adaptează continuu la ceilalți. Astfel au reușit să supraviețuiască toate generațiile dinainte de noi. Mai mult decît atît, ne naștem, ne descoperim pe noi înșine și ne construim identitatea în relații diferite, din ce în ce mai multe și mai semnificative. În variate momente ale vieții noastre, absența celorlalți echivalează cu suferința, tulburarea psihică și chiar moartea. Drept urmare, nu e de mirare că ne definim în funcție de cei de care depindem, de „tribul” nostru.

În 1979, cînd au publicat teoria identității sociale, Tajfel și Turner au demontat cîteva idei fundamentale cu profunde implicații psihologice, sociale și morale. În loc de „eul real” care echivalează cu „adevărata față” a unei persoane, cei doi cercetători sociali și echipa lor au demonstrat faptul că ne construim identitatea în funcție de grupurile din care facem parte în mod  real sau ca nivel de referință. Sîntem români, tineri, profesori, iubitori ai muzicii clasice, membri ai familiei Vasilescu etc. Acest fenomen contribuie la funcționarea grupurilor umane, facilitează întrajutorarea, comportamentele pro-sociale, transmiterea transgenerațională a valorilor și, în ultimă instanță, supraviețuirea tribului, a societății, a speciei. Pentru a ne putea forma o identitate socială, creierul nostru a trebuit să învețe să funcționeze de așa manieră încît identificarea cu grupul să fie nu numai posibilă, dar și preferabilă, ușoară. Astfel, cînd ne identificăm ca parte a unui grup, mintea noastră va crea categoria grupului, alcătuit din oameni care au o caracteristică esențială: sînt mai buni decît ceilalți, care nu fac parte din grup. Prejudecata devine astfel o consecință naturală a formării grupului și a aderării noastre la el. Pe de o parte, favorizarea membrilor grupului se însoțește de ostilitate față de cei din afara lui, ceea ce conduce la întărirea legăturii cu grupul. În felul acesta, ne putem apăra unii pe ceilalți și rămînem coezivi. Pe de altă parte, iluzia de superioritate a propriului grup, alături de eroarea omogenității outgroup-ului, ne permite dezvoltarea unei stime de sine suficient de înaltă încît să putem trăi confortabil cu noi înșine. Cu cît este mai evidentă superioritatea grupului, cu atît mai dezirabilă devine apartenența la el.

Fie că sîntem dispuși să recunoaștem sau nu, cu toții avem în software-ul nostru psihic măcar cîteva bucăți de cod care rulează operații de apartenență la grup și identificare socială și care creează, măcar la nivel interior, discriminare, prejudecată, marginalizare și, în unele cazuri, lipsă de empatie și dezumanizare. Cu toții sîntem, măcar puțin, rasiști, xenofobi, șovini. E modul eficient în care creierul nostru poate procesa multă informație socială și ne poate asigura adaptarea rapidă.

Există, desigur, și reversul medaliei. De partea cealaltă a identității noastre, cu toții avem nevoie să credem că sîntem oameni buni. Pentru a putea trăi cu noi înșine, întreținem inconștient iluzia superiorității noastre morale. Ne considerăm oameni complecși, cu valori și cu atitudini nuanțate, adevărate „TARDIS-uri” psihologice, mult mai mari pe dinăuntru decît pe dinafară. Aceeași descriere nu se potrivește celor din afara grupurilor noastre. Pentru ei este rezervată iluzia omogenității: toți sînt la fel.

Dincolo de eforturile reale de a face bine și de a-l respecta pe celălalt, oricine ar fi el, există momente în care sîntem nevoiți să ne confruntăm cu propriile inconsecvențe, cu prejudecățile și erorile cognitive care susțin edificiul nostru interior. Uneori, confruntarea este dureroasă și ne forțează să recunoaștem deschis că ceea ce am făcut sau am spus a rănit și a adus suferință unor oameni a căror poveste nu ne-am străduit să o aflăm sau să o înțelegem. Alteori, avem ocazia să facem un exercițiu de conștientizare în această direcție. Situații precum fenomenul Black Lives Matter din Statele Unite, care a devenit relevant pentru tot globul, oferă un prilej numai potrivit pentru a avea o conversație cu rasistul din noi înșine. Pentru a fi cu adevărat utilă, această conversație trebuie să depășească nivelul obișnuit la care operăm, cel al marjei de eroare morală (ca să-l parafrazez pe Dan Ariely). Nu e suficient să ne întrebăm cît de rasiști putem fi și încă să rămînem oameni buni. Istoria ne-a învățat că oamenii buni pot fi promotori bine intenționați și complet orbi ai discriminării, xenofobiei și rasismului. Toate războaiele, eugenia, istoria sclavilor de pretutindeni sînt exemple grăitoare, care strigă la noi din paginile manualelor de istorie.

O conversație sănătoasă, onestă intelectual și emoțional va recunoaște din start că dacă rămînem la umbra privilegiului este foarte ușor să negăm existența durerii și a suferințelor celor care încă trăiesc de partea nenorocoasă a discriminării. Dacă n-am fost nevoiți niciodată să pierdem un loc de muncă sau o șansă la educație datorită culorii pielii sau cromozomului X, e foarte greu să înțelegem ce înseamnă să te lupți la deal (eventual și cu o mînă la spate) pentru locul tău în viață. Am muncit, desigur, am depus eforturi mari, am fost dezamăgiți, ne-am luptat cu eșecul și am strîns recolta binemeritată a eforturilor noastre. Tocmai pentru că avem această experiență putem intui cît de greu și nedrept este să adaugi un strat de discriminare peste dificultățile inevitabile ale vieții.

Pe de altă parte, învinuirea, reproșul și acuzațiile publice nu sînt o modalitate eficientă de echilibrare a balanței. Încercînd să-i rușinăm pe cei care sînt explicit rasiști, nu facem decît să sufocăm empatia, acea coardă a sufletului care i-ar fi putut lega de cei defavorizați. Or tocmai aici este cheia problemei cu care ne confruntăm: dacă mintea noastră a fost învățată să supraviețuiască discriminîndu-i pe cei care nu fac parte din tribul nostru, atunci avem nevoie să o învățăm că trăiește în Marele Sat Global, unde facem parte cu toții din același neam. Ceea ce ne-a ajutat să ajungem pînă aici, să supraviețuim și să ne dezvoltăm bazîndu-ne pe grupul de apartenență, acum nu ne mai face bine, ci dimpotrivă, ne sabotează. Rasismul, xenofobia și șovinismul au devenit toxice în contextul globalizării și au nevoie de un antidot sintetizat din empatie, umanism, conștientizare, onestitate intelectuală și înțelegere a vulnerabilității noastre individuale și de grup.

Curajul de a participa la această conversație dureros de onestă presupune că nu voi putea niciodată să spun: eu nu sînt rasist. Sînt rasist, dar mă tratez… cu o doză sănătoasă de conștientizare a umanității din mine.

Zenobia Niculiță este psiholog.