Seneca e perfect pentru vacanţa de vară, cînd poţi în sfîrşit să-ţi facă ordine în cap şi să te gîndeşti şi tu la aceleaşi lucruri la care se gîndeau oamenii acum două mii de ani. Lucruri simple, cum ar fi viaţa, fericirea, liniştea, timpul. 
 
Scrisoarea 1 
 
Dragul meu Lucilius, îmi poţi arăta pe cineva care să pună vreun preţ pe timpul său, care să-şi socotească durata zilei, care să înţeleagă că moare în fiecare zi? Tocmai într-asta greşim: privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru. Moartea este stăpînă pe viaţa care a trecut.
 
Nimic nu ne aparţine, Lucilius, doar timpul este al nostru; firea ne-a dat în stăpînire acest unic bun, nestatornic şi alunecos, de care ne poate lipsi oricine voieşte. Oamenii sînt atît de nesăbuiţi încît primesc să le fie puse la plată bunuri de nimic, fără nici o valoare, şi care, oricum, pot fi înlocuite, dar nimeni nu se gîndeşte că ar trebui să fie dator pentru timpul primit, cu toate că este singurul lucru pe care nici măcar un om plin de recunoştinţă nu l-ar putea da îndărăt.
 
Vei întreba poate cum mă port eu însumi, care-ţi dau sfaturile acestea. Îţi voi spune deschis: îmi ţin cu grijă socotelile de om risipitor, dar atent. Nu pot spune că nu pierd nimic, pot spune însă ce anume pierd şi din ce pricină şi în ce fel; îţi pot explica motivele sărăciei mele…
 
Şi atunci? Nu-l socotesc sărac pe cel căruia îi este de ajuns ce i-a rămas; prefer însă ca tu să-ţi păstrezi ce este al tău şi să începi la momentul potrivit. Căci, după cum spune o vorbă de-a strămoşilor noştri, „e prea tîrzie zgîrcenia cînd ai ajuns la capăt“; pe fundul sacului nu rămîne doar foarte puţin, ci şi ce este mai rău. Rămîi cu bine. 
 
Scrisoarea 7 
 
Dragul meu Lucilius, întrebi ce socotesc eu că trebuie să eviţi mai mult decît orice altceva: mulţimea. Încă nu poţi să te încrezi cu totul în ea. Eu unul îţi voi mărturisi slăbiciunea mea: nu mă întorc niciodată avînd aceeaşi stare de spirit de la plecare. Se tulbură ceva din ordinea interioară pe care mi-am alcătuit-o; se întoarce ceva din cele pe care le-am alungat…  
 
Relaţiile cu oameni mulţi sînt dăunătoare: se găseşte mereu cîte unul care ne împinge la un viciu sau ni-l întipăreşte sau ni-l transmite fără ca noi să ştim. Cu cît este mai numeroasă mulţimea cu care ne amestecăm, cu atît este primejdia mai mare…
 
Petrece-ţi timpul cu cei care te vor face mai bun, primeşte-i în preajma ta pe cei pe care tu îi poţi face mai buni: vor fi foloase şi de-o parte şi de cealaltă, căci oamenii cînd dau învăţătură, primesc învăţătură.
 
Ca să nu ajung însă să învăţ azi doar pentru folosul meu, îţi voi împărtăşi trei vorbe alese, legate de acelaşi subiect, care mi-au căzut sub ochi. Democrit spune: „Pentru mine, un singur om face cît tot poporul, iar poporul face cît un singur om.“ Bine a răspuns şi acela, oricine va fi fost – căci autorul este nesigur –, cînd îl întrebau de ce s-a aplecat cu atîta strădanie asupra unui subiect care este interesant pentru foarte puţini: „Mie îmi sînt de ajuns puţini, mi-e de ajuns unul singur, ba chiar nici unul.“ Remarcabilă este şi această a treia replică pe care a scris-o Epicur, trimiţîndu-i-o unuia dintre tovarăşii săi de studiu: „Acestea, spune, eu nu le-am scris pentru mulţi, ci pentru tine: căci ne sîntem unul altuia un teatru îndeajuns de mare.“
 
Vorbele acestea, iubitul meu Lucilius, se cuvine să ţi le zideşti în suflet, ca să priveşti cu dispreţ plăcerea adusă de aprobarea lumii. Mulţi te laudă: oare ai vreun motiv de bucurie dacă sînt mulţi cei ce te înţeleg? Meritele tale să privească numai spre aprobarea dinăuntrul tău. Rămîi cu bine. 
 
Scrisoarea 28 
 
Dragul meu Lucilius, crezi că numai ţie ţi s-a întîmplat şi te minunezi ca de ceva nemaipomenit că, deşi ai călătorit pînă departe şi ai trecut prin locuri felurite, nu ai reuşit să scapi de tristeţe şi de suferinţa spiritului tău? Sufletul trebuie să ţi-l schimbi, nu cerul de deasupra capului. Poţi trece marea, poţi, cum spune Vergiliu al nostru, „să dai zării şi ţărmuri şi oraşe“ – greşelile tale te vor urma oriunde vei ajunge. Socrate i-a spus unuia care se plîngea în acelaşi chip: „De ce te minunezi că nu-ţi folosesc la nimic călătoriile? Te porţi pe tine de colo-colo. Pricina care te-a pus pe fugă te apasă, neschimbată.“ La ce poate folosi noutatea pe care o aduc nişte ţinuturi? La ce poate folosi cunoaşterea unor cetăţi ori a unor locuri? Astă zbatere este deşartă. Întrebi de ce nu te ajută fuga asta? Fugi laolaltă cu tine. Pune-ţi jos povara sufletului: mai înainte de asta nici un loc nu-ţi va fi pe plac…
 
Tu mergi de colo-colo ca să-ţi scuturi din spinare povara ce te apasă şi care devine tot mai grea tocmai pentru că te frămînţi; aşa şi pe o corabie, încărcătura stabilă atîrnă mai puţin, în vreme ce, dacă e aruncată ici şi colo, în dezordine, face să se scufunde partea în care apasă. Orice faci, faci împotriva ta şi te vatămi singur cu zbuciumul tău: strămuţi un bolnav. Contează mai mult starea de spirit decît locul în care ajungi şi de aceea nu trebuie să ne înrobim spiritul nici unui loc. Se cuvine să trăieşti cu această convingere: „Nu m-am născut pentru un singur colţişor, patria mea este întreaga lume.“ Dacă ţi-e limpede ideea aceasta, nu te vei minuna că nu-ţi foloseşte la nimic să tot schimbi ţinutul în care te afli, pentru că eşti sătul de cel dinainte; ţi-ar fi fost pe plac de la bun început, dacă l-ai fi socotit al tău. Acum nu călătoreşti, ci rătăceşti şi te laşi dus şi te strămuţi dintr-un loc într-altul – iar în vremea asta, ceea ce cauţi tu, viaţa senină, se găseşte pretutindeni…
 
„Să îţi cunoşti vina este începutul salvării.“ Mi se pare că Epicur a formulat o idee întru totul corectă: dacă cineva nu ştie că greşeşte, atunci nu vrea să se îndrepte; trebuie să îl surprinzi greşind, mai înainte de a-l îndrepta. Unii se fălesc cu greşelile lor: crezi tu oare că e în căutarea unui leac cel care consideră că greşelile lui sînt calităţi? De aceea, pe cît îţi stă în putinţă, învinovăţeşte-te, cercetează-te; asumă-ţi rolul de acuzator, apoi pe cel de judecător, şi abia la urmă pe cel de apărător; şi, uneori, pedepseşte-te. Rămîi cu bine. 
 
Scrisoarea 88 
 
Dragul meu Lucilius, tu vrei să ştii ce cred eu despre studiile liberale…
 
Disciplina gramaticală ţine de studiul limbii şi, dacă doreşte cineva să o definească mai amplu, de al istoriei. Care dintre aceste discipline aşterne calea spre vrednicie? Despărţirea în silabe, buna utilizare a cuvintelor, tradiţia mitologică, legea şi măsura versurilor? Ce anume din toate acestea face să dispară teama, eliberează spiritul de pasiuni, pune frîu lipsei de cumpătare?
 
Să trecem la geometrie şi la muzică: nu vei găsi nimic să împiedice temerile, dorinţele. Dacă cineva nu le ştie pe acestea, atunci degeaba ştie altele.
 
Vrei să ştii în ce ţări a ajuns Ulise în peregrinările sale în loc să faci astfel încît noi să nu ne aflăm într-o veşnică peregrinare? Învaţă-mă mai degrabă în ce fel să-mi iubesc patria, soţia, tatăl, în ce fel – chiar după ce am naufragiat – să mă pot îndrepta spre portul vredniciei.
 
Trec acum la muzică. Tu mă înveţi în ce fel notele grave se potrivesc cu cele acute, cum se armonizează sunetele felurite iscate de coardele instrumentelor: fă mai bine în aşa fel încît spiritul meu să fie în armonie cu sine însuşi, ca hotărîrile mele să nu fie lipsite de armonie.
 
Specialistul în geometrie mă învaţă să măsor proprietăţile, în loc să mă înveţe cît îi este de ajuns unui om… La ce-mi foloseşte să ştiu să împart o greutate, dacă nu ştiu să o împart cu fratele meu?
 
El mă învaţă în ce fel să nu-mi pierd nimic din ceea ce-mi aparţine; eu însă voiesc să învăţ cum anume să pierd totul fără a-mi pierde buna dispoziţie.
 
Juriştii spun că dreptul de folosinţă nu e valabil pentru bunurile publice: pămîntul pe care îl ocupi, pe care îl defineşti ca fiind al tău, este bun public şi aparţine cu siguranţă neamului omenesc. Ce ştiinţă remarcabilă! Ştii să măsori cercul, poţi să aşezi într-un pătrat orice figură geometrică, socoteşti distanţa dintre stele, nu mai este nimic ce iese din puterea ta de a măsura: dacă eşti priceput cu adevărat, măsoară spiritul omului, spune cît este de măreţ, spune cît este de mărunt. Ştii care este linia dreaptă: la ce-ţi e de folos, dacă eşti neştiutor cînd vine vorba de drumul drept în viaţă?
 
…Numai că nici unele, nici altele dintre activităţile acestea nu sînt învăţături sau hrană pentru vrednicie; la ce foloseşte să ştii cum se mînă un cal sau cum i se înfrînează galopul, dacă ne lăsăm tîrîţi de pasiunile cele mai desfrînate? La ce foloseşte să înfrîngi atît de mulţi atleţi în încleştarea luptei ori în pugilat şi să fii mai apoi biruit de mînie? …După cum primele frînturi de învăţătură date copiilor, numite de cei vechi „şcoală primară“, nu îi învăţau disciplinele liberale, ci doar deschideau calea pentru ca învăţătura să fie îmbrăţişată, tot aşa disciplinele liberale nu conduc spiritul la vrednicie, ci îl pregătesc pentru ea.  
 
(Fragment din Seneca, Rămîi cu bine. (Scrisori către Lucilius), Editura Seneca, 2014, traducere de Ioana Costa. Tot la Editura Seneca (www.edituraseneca.ro) mai găsiţi Despre scurtimea vieţii. Despre viaţa fericită, Despre mînie, Despre binefaceri, Despre liniştea spiritului. Despre tihnă. Toate de Seneca, desigur.)   
 
Ilustrație: Sasha Staicu