O analiză de acest tip, fie ea şi de dimensiuni reduse, trebuie să pornească de la precauţia de a nu lucra cu informaţie selectivă. A te apleca exclusiv asupra textului coranic, atunci cînd îţi propui să analizezi un fenomen cu atît de vaste implicaţii sociale, înseamnă să nu iei în seamă un aspect esenţial – interpretările ulterioare ale textului, dar şi reminiscenţele cadrului preislamic de organizare socială, cu influenţe şi prelungiri pînă în contemporaneitatea imediată. Un titlu mai potrivit pentru un astfel de material ar fi, poate, „Femeia în textul coranic şi interpretările ulterioare ale acestuia“. Cum vom vedea, aceste trei componente – textul coranic, interpretările sale, alături de tradiţiile sociale preislamice – formează un construct social compact în care, ca profan, este greu să distingi necesarele diferenţe. Şi, poate, nici nu este atît de important să o faci, de vreme ce rezultatul amintitului melanj cultural îşi pune amprenta ca un întreg asupra evoluţiei societăţilor islamice.

Subiectul care tratează femeia în Coran sau femeia în islam, deşi nu vorbim despre acelaşi lucru, reprezintă una dintre temele în jurul cărora se desfăşoară disputele de idei referitoare la spaţiul islamic: prezenţa sau absenţa vălului (care, în trecere spus, nu este un aspect reglementat de textul coranic), permisiunea de a conduce un autovehicul sau interzicerea acestui fapt, asumarea de poziţii şi demnităţi publice sau rămînerea în spaţiul privat etc. Femeia musulmană este un subiect permanent de discuţie: gradul ei de libertate şi de implicare socială dă măsura, în analizele specialiştilor antropologi, nivelului de dezvoltare şi civilizaţie al societăţii.

Dincolo de dezbateri şi discuţii, în practica socială a societăţilor islamice de astăzi, se poate constata că imaginea de o extremă senzorialitate a femeii este dublată, aproape simultan, de interdicţia expunerii acestei dimensiuni care, precum un pericol iminent, trebuie ţinută sub control. Aceasta într-o societate centrată pe masculinitate în care bărbatul, rege pe pămînt, va fi răsplătit şi în ceruri cu daruri între care femeia, sau mai exact spus, proiecţia virtuală a acesteia, este cel mai de preţ.

Raiul se află sub picioarele mamelor, spune unul dintre cele mai citate hadith-uri profetice. Dacă în scurta analiză de faţă am acorda întîietate acestui text, atunci am putea afirma că femeia are un rol şi un statut aparte în Coran şi, mai larg, în civilizaţia islamică. Şi nu am greşi deloc dacă ne-am referi la femeia-mamă, pentru că societăţile islamice slăvesc maternitatea, menire care încoronează, aş zice chiar desăvîrşeşte, existenţa femeii. Acelaşi text coranic, însă, îi sfătuieşte astfel de bărbaţi: „Femeile voastre vă sînt vouă ogor (harth). Duceţi-vă la ogorul vostru cum veţi voi“ (Coran, 2:223) sau „Dojeniţi-le pe cele de a căror neascultare vă este teamă! Părăsiţi-le în aşternuturi! Loviţi-le!“ (Coran, 4: 34). ­Luat în literalitatea lui, mesajul textelor citate mai sus pare explicit, nelăsînd loc de echivoc. Doar că lecturile aplicate acestor două versete, sprijinite la rîndul lor pe corpusul de hadith-uri sau tradiţii profetice care oferă adesea sprijin în înţelegerea textului revelaţiei, diferă semnificativ de la o şcoală de interpretare la alta. Sigur, în lecturile literaliste, precum cele pe care se sprijină ideologiile fundamentaliste, preceptele coranice sînt aplicate în dispreţul şcolilor de exegeză şi al efortului de interpretare al ulemalelor. Se ajunge astfel la o caricaturizare a mesajului iniţial, cum bine relevă un episod care, dacă nu ar fi tragic, ar putea fi considerat ilar: la un concurs de lectură din textul coranic, organizat de gruparea Daech cu ceva vreme în urmă, premiul pentru cel mai bun recitator a fost o femeie virgină.

Tot textul coranic pare că motivează poligamia, făcînd referire la posibilitatea ca un credincios să aibă mai multe – pînă la patru – soţii: „(…) luaţi-vă soţii după cum vă va plăcea, două ori trei ori patru femei (…), ori pe cele stăpînite de dreapta voastră“. (Coran: 4: 3). Interpretările acestuia, însă, constituindu-se într-o ştiinţă de sine stătătoare, ta’wil, au adăugat în timp explicaţii şi nuanţe versetelor textului fondator al religiei islamice. Versetul care, pentru unele şcoli de interpretare justifică poligamia, reprezintă pentru altele o îngrădire a acesteia şi o limitare implicită a numărului de soţii la una singură. Condiţionările de tip material şi spiritual în relaţie cu cele – posibil – patru soţii care completează versetul au fost interpretare de unele şcoli ca fiind în fapt o încurajare subtilă a mariajului monogam. Raportarea spirituală egală şi onestă faţă de mai mult decît o femeie/soţie este înţeleasă în lectura acestor şcoli ca o interdicţie a poligamiei. Şi pe acest tip de interpretări s-au sprijinit, de pildă, legile care au interzis poligamia, în secolul XX, în ţări precum Tunisia sau Turcia, pe lîngă contextul politic mai larg care a încurajat emanciparea femeilor din aceste societăţi.

Acelaşi verset, însă, justifică în interpretările literaliste poligamia, înţeleasă ca manifestare firească a unei societăţi centrate de bărbat. Rolul femeii este atent reglementat, intepretarea care se dă textului coranic în acest sens fiind mai categorică şi mai greu de contestat decît textul însuşi. Adaosul de interpretare provine uneori şi dintr-o moştenire culturală preislamică ce accentuează statutul de inferioritate, precum şi de subordonare a femeii faţă de bărbat. Femeia se legitimează, în societăţile unde tradiţia preislamică şi textul revelaţiei îi reglementează deopotrivă statutul, prin bunul renume pe care îl aduce familiei din care provine şi celei în care ajunge prin căsătorie. Dincolo de aceasta, maternitatea pare să fie calitatea ei cea mai relevantă: femeia este bint fulan – fiica lui Cutare – pînă la căsătorie, şi umm fulan – mama lui Cutare – după ce se căsătoreşte şi are moştenitori de sex masculin.

În practica tradiţională, femeia este poziţionată social tahta fulan – sub Cutare –, expresie colocvială prin care ea se identifică şi se recomandă în contextul social respectiv; femeia nu primeşte decît jumătate din moştenirea pe care o primeşte un descendent de sex masculin („Cît despre copiii voştri, Dumnezeu vă porunceşte să-i daţi băiatului cît la două fete“, Coran, 4:11), în vreme ce mărturia a două femei valorează în justiţie cît a unui bărbat. Tot atîtea realităţi – cu nuanţe de la o societate la alta –, dar care sînt folosite ca argumente în catalogarea societăţilor islamice drept misogine şi antidemocratice.

Interpretările diferite ale textului coranic în punctele referitoare la femeie, dar nu numai, dau naştere la fenomene sociale foarte diverse, deşi aparent toate acestea se petrec în lumea islamică. Astfel, în aceeaşi săptămînă în care în Arabia Saudită, la o universitate, are loc un seminar care pune în discuţie calitatea de fiinţă umană a femeii, la capătul celălalt al lumii arabe, în Tunisia, societatea este preocupată de celibatul acesteia, ca o constatare a unei stări de fapt, chiar dacă această stare este văzută drept „problematică“, chiar „scandaloasă“.

Cum se întîmplă şi în alte spaţii culturale, şi societăţile islamice sînt tentate de a scoate în evidenţă figuri feminine care, prin rolul şi activităţile desfăşurate, ar contrazice cu vehemenţă imaginea care s-a generalizat despre femeia musulmană. Este un spaţiu care a cunoscut o mişcare feministă, timidă la începutul secolului XX, dar tot mai activă pe parcursul acestuia, cu expresii diverse în artă, literatură, muzică. Femei precum Khadija, prima soţie a profetului Muhammad şi singura, atîta vreme cît aceasta s-a aflat în viaţă; Aisha, soţia preferată a profetului Muhammad; Rabi’a, una dintre puţinele figuri feminine din mistica islamului; Lubna din Cordoba, faimoasă pentru inteligenţa sa uimitoare sau legendara Sheherezada etc., sau mai modernele regine Rania a Iordaniei, Lalla Salma a Marocului sau Moza a Qatarului etc., toate sînt personalităţi remarcabile considerate însă, cel mai adesea, în evaluări exterioare spaţiului islamic, excepţii de la norma socială tradiţională.

Laura Sitaru este conf. univ. dr. la Universitatea București.

Foto: wikimedia commons