Mie şi prietenilor însoţitori ne-a plăcut mereu să mîncăm bine şi să vorbim îndelungat în timpul mesei. După ’90 s-a înteţit circulaţia oamenilor şi a ideilor, iar situaţia comeseanului român s-a complicat. Subiectul otrăvit favorit, care trecea imediat atmosfera jovială în vrajbă, era chiar mîncarea ce o mîncam şi chestiunea dacă avem cum vorbi îndreptăţit de bucătărie românească. Provocau, în primul rînd, amicii transfugi, care, de fiecare dată cînd veneau acasă, povesteau minuni; foarte activi erau şi călătoriţii, care veneau plini de senzaţii şi de poveşti primite cu larmă şi conversaţii pline de savoare. Protocroniştii erau mai puţini, se manifestau timid, dar din ce în ce mai demonstrativ, făcînd invitaţii care-i lăsau pe convivii cosmopoliţi cu privirile grele, oarecum îndoite. Era clar... aceste mese deveniseră un joc care se relua, uneori la distanţe mari de timp, era aşteptat cu delicii culturale, cu argumente pline de agresivitate sau de tandreţe.

Spre jumătatea deceniului, jocurile pornise să le facă Radu Anton Roman, la început scriitor boem, cunoscut în toate cercurile de intelectuali bucureşteni; pe măsură ce mînca din ce în ce mai bine şi mai preocupat, iar asta se vedea din ce în ce mai tare, ponderal, se arăta adept al bucătăriei cosmopolite, glosînd aiuritor, provocînd dispute de care se bucura enorm... fără să ştie că o luase pe calea succesului şi a celebrităţii. Primul pas pe această cale l-a făcut organizîndu-ne la mese tematice, tîrîndu-ne la restaurante pitoreşti sau chiar la Făgăraş, locul natal, printre vînători, printre călugări sau prin case de ţărani, care aveau ţurţuri de ipsos pe tavan. Obişnuiţii acestor mese erau vechi prieteni: Mihai Oroveanu, Andrei Pleşu, Victor Sălăgean, Dan Nicuţă, Victor Mavrodineanu şi alţii care se nimereau, sau cunoştinţe de adunătură... Pe mine nu mă scăpa niciodată pentru că ne certam exploziv şi îi plăcea enorm asta, şi pentru că am adus la mine, la o masă distrugător de gustoasă şi variată, un argument protocronist formidabil: i-am arătat cu spectacol, ca pe ceva de preţ, o bătrînă bucătăreasă, specializată în petreceri de cumetrie în comuna Dobroeşti, pentru care a făcut o pasiune totală, declarînd că o iubeşte atît de mult, încît i-ar număra ridurile de s-ar putea. În acest context, prietenia noastră s-a strîns la extrem, iar cearta noastră pe motivul bucătăriei româneşti a luat proporţii monstruoase.

Momentul crucial s-a produs cînd i-am propus, ţinînd deja Editura Paideia, să scrie un îndrumar in nuce pentru o posibilă bucătărie specifică nouă. Au urmat ţipete indignate, nenumărate mofturi, după care a zis că, în sfîrşit, ar face ceva despre bucătăria ciobănească de altitudine mare, că doar acolo poate găsim ceva interesant. Am înţeles imediat, apoi, că în partida cosmopolită (Radu, Andrei, Victorii, Perahim şi alţii) se va face o breşă: Radu suferea de îndoială, era fără aplomb, oarecum absent la întrevederi şi totul arăta că în sufletul lui se petrece ceva important, în adînc. Radu şi-a adus subit aminte că îi povestisem de mai multe ori de cercetările de antropologie culturală pe care le făcuserăm în studenţie, şi apoi cu studenţii de la universitate în zona Cîmpulung, Novaci, Mărginimea Sibiului, a cerut detalii, apoi alte detalii, a plecat neliniştit la Făgăraş şi s-a întors, cred, cu gînduri mari, pentru că a adunat aproape o sută de cărţi de bucate în cîteva zile şi a dispărut tăcut alte cîteva zile. A lucrat cu o pasiune incredibilă, timp de doi ani. Acum ne certam altfel. Pacea s-a instalat într-o zi de primăvară, cînd a venit cu un zîmbet mare şi mi-a înmînat solemn un manuscris de peste 1000 de pagini, cartea despre care ştim. Cartea Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti a fost lansată cu tamtam la Sofitel, unde Radu a reunit, la trei berbeci trecuţi prin proţap şi udaţi cu şampanie, toată floarea Bucureştilor de atunci, toţi francofonii mofturoşi, burghezi veşnic bucuroşi, colportori de toate felurile. Nu imediat, ci în trei ani, cartea a devenit un succes clar, de durată lungă. Radu a căpătat emisiunea la Pro TV şi a trecut la o cercetare excepţională a variaţiilor bucătăriei ţărăneşti pe zone mici şi văi. Toţi prietenii am devenit furnizori de cărţi şi informaţii pentru un Radu care strălucea de bucurie, mulţumit de sine şi dedicat integral acestei teme; a avut motive pentru că această temă i-a adus celebritate şi pentru că lucrarea lui a avut o prezenţă excepţională în cultura noastră.

Această carte a fost o aventură editorială, care a deschis o întreagă cale de a investiga ramificat o temă culturală: au urmat manuscrise inedite şi culegeri de bucătărie românească ţărănească, boierească, domnească, mănăstirească etc., o culegere de texte de bucătărie medievală zonală... mici monografii dedicate bucătăriei bizantine etc. Mai mult decît atît, au fost cercetate şi lansate condimente vechi româneşti, ţărăneşti sau boiereşti, care să dea adîncime senzorială cărţilor.

Episodul nu edifică cu privire la existenţa unei bucătării româneşti, decît indirect, ca referinţă culturală venită din istoria noastră trăită.

Nelu Bănşoiu este prof. univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.