Dar Gandhi? În 1948, cînd începuse să nu se mai găsească de mîncare, nu ştiu de unde apăruse un cîntecel care începea aşa: „Ce faci, nea Gandhi? – Nu mănînc, nu mănînc!“ Şi noi ne pregăteam să facem, ani la rînd, acelaşi lucru ca nea Gandhi. (Dora Pârvulescu)

Noutăţi în caietul de reţete. Pe vremea aceea, în anii ’80, reţetele pe care le schimbam cu prietenele mele începuseră să se numească aşa: tort economic, prăjitură fără ouă, imitaţie de paté, icre false. (Constanța Ciocârlie)

Felul doi şi felul întîi. La internatul liceului, masa o luam la cantină. Dimineaţa, aproape invariabil, pîine cu margarină şi gem. La prînz, supă şi un sos în care plutea o bucată de carne, mai bine zis o piele sau un os. Cum sosul plin de amidon se sleia aproape instantaneu, mîncam felul doi înaintea supei, ca să nu ne apuce greaţa. (Cristina Cioabă)

Salam hipo. În anii ’50, după omorîrea cailor, pentru că erau „proprietate privată“, am văzut că începe să apară, în magazinele alimentare, salamul hipo, chiar aşa i se spunea. O dată, de foame, am şi cumpărat. Cu cîteva decenii mai tîrziu a apărut aşa-zisul salam cu soia, plin cu zgîrciuri, grăsime şi alte mizerii. Salamul de lux, dar care nu se găsea, era cel de Sibiu şi era o fericire să te invite cineva la o masă care începea cu salam de Sibiu. (Dora Pârvulescu)

Sandvişul de la şcoală. Anul 1986. Trebuie să-i dau fiului meu ceva de mîncare la şcoală. Un sandviş cu ceva. Tot ce pot găsi în magazinele „alimentare“ este slănină cu boia. Fiu-meu are 12 ani. E cam slăbănog. Îmi spun că slănina e bună, că are calorii multe. Dar se-ntoarce de la şcoală cu sandvişul neatins. A doua zi, la fel. Îmi spune că a încercat, dar nu l poate mînca. A treia zi mă scol de dimineaţă şi iau la rînd alimentarele din cartier. Stau lîngă Hala Traian. Nimic, nimic… Pornit la vînat, pe bicicletă, încep să descriu cercuri tot mai mari. Ajung la Piaţa Unirii, apoi la Piaţa Coşbuc. Nimic. După cîteva ore mă-ntorc acasă cu traista goală. Mă gîndesc să-l conving să ia la şcoală mîncarea de după-amiază a copilăriei mele: pîine cu zahăr. Spune că nu vrea. Nu ştiu ce să fac. Am 44 de ani. Mă duc în camera mea şi, blestemîndu-l pe Ceauşescu, încep să plîng. (Gabriel Liiceanu)

Gospodina“. Într-o zi am plîns de foame. Făceam naveta cu autobuzul, la 50 de kilometri de Bucureşti, mă sculam la 5 dimineaţa şi mă întorceam acasă la 7 seara. Toată ziua, la şcoală, nu mîncasem nimic, pentru că n-aveam ce, iar la întoarcere mai găsisem la „Gospodina“ o ultimă porţie de pilaf. Cînd am ajuns acasă şi am deschis caserola, am văzut că pilaful era mucezit. Flori mari de mucigai, vorba poetului, pe toată suprafaţa lui. N-aveam nimic altceva şi nici în oraş nu mai aveam ce să găsesc. M-am culcat nemîncată, plîngînd. (Ioana Pârvulescu)

Ciulama. Stăm într-un apartament de bloc cu un hol lung de închisoare cu şapte uşi – patru camere, o bucătărie, două băi. Sîntem cinci şi avem prostul obicei să mîncăm în fiecare zi, de mai multe ori pe zi. Mă-ntreb şi azi cum naiba răzbea mama. În alimentare deja nu mai existau decît biscuiţi tari pătraţi şi rafturile sinistre şi goale. Într-o seară de toamnă, intră tata vesel pe uşă, venit de pe şantier, cu doi porumbei atîrnaţi cu capul în jos, ca un buchet cu flori vii şi grase care dau din aripi. Noi, copiii, bucuroşi că ni s-au adus prieteni de joacă, ne învîrtim pe lîngă tata. Mama se încruntă că-i pusă iar la treabă, lasă-i în baia mică. Tata îi aşază cu grijă în cada de duş (nefolosită decît rareori, cînd vine apa caldă plină de rugină) şi închide uşa. Noi ne furişăm pe rînd, îi mîngîiem, le vorbim, ne lăsăm palmele ciugulite de ciocurile mici, sîntem încîntaţi. A doua zi e duminică şi mama, trează de la cinci, duce gunoiul la ghenă şi lasă în urma ei o dîră de fulgi, pe care se chinuie apoi în genunchi să-i adune unul cîte unul. Mîncăm în sufragerie, la televizor e Album duminical, pe faţa de masă albă, ciulama cu mămăliguţă. Oscioarele se adună grămăjoare în farfurii. Tata rîde de se prăpădeşte la Stan şi Bran. Fratele meu cel mic întreabă dintr-odată: unde sînt porumbeii? Au zburat, mamă. (Mihaela Coman)

Adopţie de scurtă durată. Nu o dată, am avut norocul sau ghinionul să beneficiez sau să ratez „adoptarea“ de scurtă durată a unui copil dintre cei care mişunau pe lîngă o coadă la ouă, la lapte sau la lămîi. Contra cîţiva lei, primeam dublul a ce mi se cuvenea, pentru că se cumpăra numai „o porţie“ de persoană. Ce ghinion însă dacă erai refuzat de cel care-ţi spunea „m-a luat altă tanti“, sau erai demascat de cineva din rînd care se întreba, agresiv: „Cîte mame are copilul ăsta?“ (Constanța Ciocârlie)

Iluzii. În februarie 1987 mă întorceam din armată. În drumul spre casă – în Ţara Haţegului din judeţul Hunedoara – m-am oprit pentru două zile la Bucureşti, la fratele meu care era student la Filologie. Armata o făcusem la Piatra Neamţ, unde, spre deosebire de alte oraşe, se mai putea găsi uneori prin alimentare cîte ceva de-ale gurii: un salam, un parizer, o slănină. La noi, la Hunedoara – aflasem de la maică mea, atunci cînd fusese în vizită la mine –, nu se mai găsea nimic. Fusese şi ea cu ceva timp înainte la Bucureşti, la fratele meu, şi stătuse, săraca, de mai multe ori la coadă, ca să cumpere nişte salam (cu soia, bineînţeles). Oricum, avusese noroc că prinsese măcar la Bucureşti aşa ceva, pentru că şi la Bucureşti bătea vîntul prin magazine. Cum spuneam, m-am oprit două zile în capitală. Fratele meu locuia în căminul Grozăveşti. Într-o seară, mă întorceam pe bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej (astăzi Regina Elisabeta) şi mă îndreptam spre Piaţa Kogălniceanu, venind dinspre Universitate. Eram pe partea stîngă a străzii, iar cînd am ajuns în Piaţa Kogălniceanu am văzut că vitrinele luminate ale alimentarei din partea opusă a pieţei erau arhipline: calupuri mari de salam de diverse soiuri, bucăţi imense de jambon, muşchi file, cabanos, roate uriaşe de caşcaval, ce mai, de toate. Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Totodată m-am mirat foarte mult că nu era nici o coadă. I-am tras în gînd o înjurătură fratelui meu, care îmi descrisese lucrurile numai în negru, şi bucureştenilor, pentru că se plîng atîta. Am traversat în grabă strada şi m-am îndreptat spre alimentară. Cînd am ajuns în faţa vitrinei, am rămas cu gura căscată. Mi-am dat seama că toate salamurile, jamboanele, cabanosul, caşcavalul ăla uriaş şi celelalte pe care le văzusem din partea opusă a pieţei erau, de fapt, nişte mulaje din ghips, foarte frumos colorate, să zici că sînt adevărate, nu alta. Am intrat în alimentara aia destul de mare, unde mai intrasem şi altă dată. Rafturile, toate rafturile, erau complet goale. (Emil Ardelean)

Pîinea noastră cea de toate zilele… Era pîinea neagră, pentru că franzelă cumpăram extrem de rar. Îmi amintesc de perioada în care multe alimente de bază – ouă, făină, zahăr, ulei, carne, brînză – erau raţionalizate şi se cumpărau pe cartelă. Magazinul nota ce şi cît ai cumpărat, aşa că nu puteai depăşi raţia stabilită. Pentru pîine aveam bonuri de diferite culori: culoarea indica gramajul destinat fiecărui membru al familiei. Co­piii aveau o raţie ceva mai mare. Mergeai la brutărie, arătai bonurile şi vînzătorul cîntărea raţia totală a familiei. Nu se nimerea niciodată o singură bucată, după cum se întîmplă cu toate alimentele vîndute la cîntar. (Aşa se vindeau şi blocurile de marmeladă de mere sau biscuiţii. Făceam haz, de pildă, cînd întrebam: „Aveţi biscuiţi vărsaţi?“) Revenind la pîine, mi-e greu să descriu plăcerea drumului de întoarcere acasă, cînd n-aveam răbdare şi mă înfruptam din bucăţile mai mici. Ce deliciu! Îmi plăcea teribil să merg la pîine. Uneori atacam şi bucata cea mare. Nu conta că mă certa mama. (Liliana Donose Samuelsson)

Covrigii. În anii ’80, cînd trebuia să plecăm în delegaţie, aveam grijă să ne luăm mîncare cu noi, căci riscam să rămînem flămînzi sau să dăm bani mulţi la vreun restaurant, unde găseai în cel mai bun caz doar o friptură scumpă, veche şi uscată. Totul era pe cartelă, inclusiv pîinea. Am plecat cu microbuzul institutului, cu vreo trei colegi, spre o staţiune balneară din Oltenia. Pe drum mi-am dat seama că uitasem să-mi iau pîinea de-acasă. Ajunseserăm în Piteşti şi l-am rugat pe şofer să oprească în faţa unei uşi deasupra căreia scria „Pîine“. Am coborît şi am cerut o pîine. Vînzătoarea mi-a cerut cartela. Am spus că sînt din Bucureşti. Mi-a răspuns că nu mă poate servi. „Bine, dar plec pentru cîteva zile şi n-am ce mînca.“ A ridicat din umeri şi, văzînd că nu mă urnesc, mi-a zis: „Am cîţiva covrigi cam vechi, care nu s-au vîndut (ăştia erau fără cartelă).“ Bineînţeles că i-am cumpărat pe toţi şi mi i-am drămuit bine pînă la întoarcere. (Elena Teodoreanu)

Cum fierbi un ou. Într-o zi am trecut pe la părinţii mei. Ziua gazele nu aveau presiune deloc. Reşoul se stricase, iar mama a încercat să fiarbă un ou la lumînare, pentru tata, care trebuia să plece în oraş. N-am aflat dacă tata a mîncat oul fiert sau crud. (Elena Teodoreanu)

Un mic împrumut. V., ajuns redactor la Meridiane, are un frate în RFG (adică în Republica Federală a Germaniei). În fiecare dimineaţă vine la editură cu o punguţă cu cîteva linguriţe de cafea. Îşi pregăteşte cafeaua tacticos (o va bea fumînd pipă) pe reşoul pus pe pervazul de marmură al biroului din Casa Scînteii. Cafeaua începe să se umfle, V. ia caimacul şi-l pune în ceaşcă, apoi toarnă băutura atît de rîvnită. Împarte biroul cu un coleg. Acesta îl aşteaptă să-şi toarne cafeaua şi, după ce V. pune ibricul pe pervaz, colegul de birou îl întreabă: „Îmi dai voie să fac o cafea pe zaţul tău?“ I se dă voie. Scena împrumutului de zaţ se repetă în fiecare dimineaţă. (Gabriel Liiceanu)

(din volumul colectiv Şi eu am trăit în comunism, editor Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2015)