E cumva tautologic să vorbeşti de vorbire publică şi gîndire privată, căci, prin esenţa ei, vorbirea este publică, este rostirea a ceea ce gîndim, după cum gîndirea este eminamente privată, este discursul nostru interior. Ambele sînt însă intim legate. Nu putem avea gîndire fără limbaj, după cum nu putem avea nici limbaj fără gîndire. Ambele presupun o anumită sintaxă, adică respectarea unor reguli, fie ele gramaticale sau logice şi, cumva, ceea ce spunem este reprezentativ pentru ceea ce gîndim şi invers. Problema este ce se întîmplă cu manifestările noastre în spaţiul public, în ce fel mai reprezintă ele „gîndirea noastră“ şi mai ales cum o influenţează.

Spaţiul public devine din ce în ce mai inadecvat pentru unii dintre noi. Este prea multă zarvă, prea multă bîrfă, prea mult spectacol ieftin. Ne-am obişnuit prea mult ca politicienii să ne mintă, ca vedetele să se prefacă şi ca specialiştii la care se face veşnic apel să nu fie, de fapt, decît nişte mărunţi bufoni de studio. Şi totul porneşte de la modul în care ni se vorbeşte, de la faptul că acceptăm ca diverşi impostori să ne măcelărească limba şi să ne polueze liniştea cotidiană. Mi se pare de-a dreptul absurd să ajungem să ne dorim în mod minimal să avem un ministru al Educaţiei decent, care să vorbească corect limba română, un premier cuplat la lumea contemporană, care să folosească cardul bancar, sau un ministru al Muncii ceva mai consistent logic, care să nu ne mai spună cu seninătate că „dublarea“ salariilor poate duce şi la reducerea acestora cu 40%. Este vorba aici de o minimă decenţă şi de un bun simţ lingvistic şi cognitiv, este vorba de a nu mai accepta astfel de derapaje periculoase. Ele sînt periculoase din mai multe motive, dar în principal e grav pentru că ele pregătesc scena pentru ce va să vină. Acceptînd aceste lucruri, acceptăm ca acesta să fie „normalul“ pentru copiii noştri, ca viaţa să ne fie iremediabil monopolizată de astfel de personaje groteşti, cu studii îndoielnice, dar cu multe diplome şi funcţii.

Cerinţa minimală pentru o gîndire articulată este consistenţa logică. Acest lucru înseamnă să nu afirmi ceva, cît şi negaţia sa, altfel poţi să fii luat drept schizofrenic. În acest sens mi se pare un bun exemplu de schizofrenie politică atitudinea actualilor guvernanţi, care acum doi ani criticau acerb, mergînd pînă la a vorbi de trădare de ţară, iniţiativa guvernului technocrat de a trece contribuţiile sociale de la angajator la angajat, după care, doi ani mai tîrziu, să facă exact acest lucru şi să mai şi intenţioneze să dea o lege pentru a-i putea pedepsi pe cei care defăimează ţara. E schizofrenie, e prostie, e doar o şmecherie? E clar că e o inconsistenţă pe care electoratul a obosit să o mai taxeze ca atare, spunînd că „deh, aşa sînt şi spun politicienii“… Dar nu e aşa, ei sînt cum vrem noi să fie, mai bine zis, cum acceptăm noi să fie. Ar fi minunat să ne vorbească frumos, coerent şi clar, dar e minimal să ne vorbească corect şi să nu ne mai mintă. Ar fi minunat să avem pentru copiii noştri încă din şcoala generală o bună pregătire pentru a vorbi în public. Acest lucru nu e uşor, e nevoie de o bună gestionare a afectivităţii noastre, de acea bună pregătire în a ne cultiva o inteligenţă emoţională adecvată şi stabilă, pentru a ne putea controla afectele şi a putea avea o atitudine raţională şi critică, atît de necesară pentru a lua decizii corecte şi a interacţiona civilizat cu semenii noştri.

În trecut, această elocvenţă era studiată ca atare sub forma retoricii. Aceasta era arta pe care trebuia să o deprindă orice cetaţean care tindea să ajungă o figură publică. A vorbi elocvent înseamnă a te exprima frumos, înseamnă, în definitiv, respect pentru interlocutor, pentru gîndirea lui şi a ta, şi mai ales pentru limba comună care leagă oratorul de publicul său. Retorica era parte componentă a unui fel de ciclu primar prin care trebuia să treacă orice om educat, şi anume acel vestit Trivium format din retorică, gramatică şi logică. Dacă gramatica ne învaţă să vorbim corect, iar logica să gîndim corect, retorica ne învaţă să ne exprimăm corect, în sensul de a ne arăta căile prin care putem convinge auditoriul să creadă şi să facă ceea ce îi propunem noi.

Aristotel împărţea această artă a persuasiunii în trei componente majore: logos, ethos şi pathos. Logos-ul este modul prin care îţi convingi auditoriul făcînd apel la raţiune, avînd un discurs cît mai bine articulat şi structurat din punct de vedere logic. Convingi astfel prin argumente raţionale şi printr-o cît mai obiectivă prezentare şi discutare a faptelor. Ethos-ul este modul de a convinge auditoriul făcînd apel la atitudini morale şi discutînd în mod cît mai aplicat şi clar fapte etice, comportamente şi mentalităţi. E vorba de acele valori şi principii fundamentale de la care nu trebuie să abdicăm, indiferent de context. Pathos-ul este modul în care convingi auditoriul făcînd apel la emotivitatea lui. Îţi stîrneşti auditoriul şi îi canalizezi energia afectivă pentru a-l convinge să creadă şi mai ales să facă anumite lucruri. Din păcate, observ cu îngrijorare şi tristeţe că modul predilect prin care devenim convingători astăzi este apelul la afectivitate. Discursul nostru public este din ce în ce mai intransigent cu privire la naţiune, străini sau familie, dar şi din ce în ce mai permisiv cu privire la corupţie, furtişaguri şi acea moralitate îndoielnică ce ne intoxică spaţiul public. Nu mai vorbesc de acea gîndire raţională şi critică a logos-ului pierdut printre piţipoancele bine înfipte în viaţă, pe tocurile lor cît mai înalte, şi adînc înşurubate în studiouri de televiziune sau chiar prin guvern. Remarc şi disoluţia ethos-ului sub asaltul „băieţilor deştepţi“, penalii şi ţopîrlanii care ne dau lecţii de moralitate şi integritate şi care vor să ne schimbe atît standardele morale, cît şi legile cetăţii.

De ce atîta pasiune şi atîta patos în discursurile şi în discuţiile noastre? De ce atîta apel la emotivitate? Dacă ne lăsăm conduşi de o gîndire viscerală, de gaşcă, riscăm să nu mai vedem principiile și valorile, să nu mai recunoaştem valoarea unor proiecte şi angajamente pe termen lung. Stoicii vorbeau nu doar de necesitatea înţelegerii universului printr-un „logos“ seren şi contemplativ, cît şi de un logos spermatikos, de o gîndire activă si seminală. Ştiinţele cogniţiei ne arată astăzi că poate unul dintre cele mai iraţionale lucruri pe care sîntem înclinaţi să l facem este să ne credem fiinţe pur raţionale; iraţionalul din noi, afectivitatea noastră, este o parte esenţială şi definitorie pentru ceea ce sîntem şi pentru cum sîntem. Dar acest lucru nu însemnă nici pe departe să trecem în extrema cealaltă şi să ne lăsăm pradă emoţiilor, cu precădere cînd ne exprimăm şi interacţionăm cu semenii noştri în spaţiul public. Trebuie să renunţăm la a mai discuta – ca să nu spun a bîrfi – preponderent oamenii (cum se îmbracă, ce mănîncă, cine cu cine s-a mai cuplat) şi să încercăm să ne focalizăm atenţia şi discursul nostru pe ceea ce ne propun ei, pe argumentele şi ideile lor. E simplu, cel puţin în spaţiul public, ne trebuie ceva mai multă raţiune şi moralitate, şi mai puţină pasiune şi nesimţire.

Întreaga societate devine o mare mahala, ce parcă se revarsă pe stradă şi stă la discuţii la portiţă. Mai mult, cu toţii părem să devenim „şoferi“ în traficul acesta nebun şi apasător al zilelor noastre. La volan parcă se activează instantaneu „birjarul“ din noi. Sîntem plini de nervozitate şi frustrare, iar un trafic aglomerat pare că este locul predilect unde toate acestea explodează. Paradoxal, spaţiile aglomerate ne fac mai nervoşi şi necontrolaţi, iar tendinţa generală este tocmai de a ne strînge cît de mult şi de mulţi putem în astfel de spaţii, cum sînt mall-urile, stadioanele, sălile de spectacol. Ne dăm foarte uşor în spectacol în astfel de situaţii. Sudălmile şi injuriile curg, gîndim hormonal şi acționăm temperamental. E nevoie de mai puţin pathos şi de mai mult logos şi ethos

Sorin Costreie este prorector al Universității din București și conferențiar la Facultatea de Filozofie.