La sfîrşitul anilor ’90, în căminele din Grozăveşti studenţii găseau cu puţin efort cam tot ce găsesc astăzi la supermarket sau la mall. Existau camere-butic aprovizionate cu ţigări, pîine, băuturi alcoolice şi răcoritoare, seminţe de floarea-soarelui sau de dovleac, ciocolată; camere-frizerie şi camere-coafor; camere cu maşină de spălat de închiriat. La capătul coridoarelor năpădite de mirosurile ciorbelor la plic şi al cartofilor perpeliţi în ulei, care populau reşourile depuse pe hol, se găseau camerele studenţilor descurcăreţi în care, pentru sume modice, puteai să cumperi dischete sau CD-uri şi să înregistrezi filme pe care să le vezi cu colegii mai puţin descurcăreţi şi care încă nu erau conectaţi la reţelele locale prin care se făcea sharing în draci. Tot aici se printau referate şi uneori lucrări de licenţă. Toate astea erau marketizate creativ în toaletele de la capătul culoarelor, prin fluturaşi care se eternizau pe uşile sau pereţii coşcoviţi.  

La parterul căminelor se găsea un panou îmbrăcat într-o suprafaţă textilă de care aracetul anunţurilor se lipea perfect. Aici îşi mai făceau uneori loc afişe cu filme difuzate la Preoteasa, concerte sau baluri ale bobocilor. Într-o iarnă, după ce afişul pe care scria „PIERDUT PISICĂ BIRMANEZĂ“ a invadat în valuri repetate panourile şi geamurile de la capătul coridoarelor, o minte sprintenă s-a sesizat şi un număr cel puţin egal de afişe pe care scria „VÎND MĂNUŞI DIN PIELE DE PISICĂ BIRMANEZĂ“ a năpădit campusul. În rest, oraşul era populat discret cu reclame-print de mici dimensiuni, cu mesaje care comunicau cu precădere cifre din pachetele de reduceri. 

Zece ani mai tîrziu, cotidianul meu se deschide cu un pop-up la fiecare nouă pagină de revistă (chiar şi cele culturale) sau de ziar accesată, pe care trebuie să îl alerg pe ecran cîteva secunde pînă reuşesc să-l închid. Dacă trimit cel mai inocent mail de pe adresa de Gmail, la mai puţin de o oră conţinutul lui este disecat pe cuvinte-cheie care atrag în inbox, după o chimie a cărei formulă mi-e străină, la fiecare mail deschis, următoarele mesaje: „Găteşte fără ulei“, „Elimină DIABETUL natural“, „Detoxifierea organismului“. Oare portretul meu de consumator creat de filtrele invizibile este cel al unui ipohondru? Şi dacă da, cum s-a ajuns aici, de vreme ce nu obişnuiesc să vorbesc despre migrenele mele etc. (sau nu prin corespondenţa online) cu nimeni?  Autobuzul care mă poartă dinspre casă – zona Domenii – spre Piaţa Victoriei răsună, la intervale regulate, de urletele unui copil nevrotic care vrea ciocolată Laura sau de imnul lanţului de „farmacii ale inimii“. Ca şi cum nu era de ajuns, monitoarele amplasate în autobuze şi troleibuze, în urmă cu cîţiva ani,  au devenit şi ele canale de transmitere a reclamelor. Cînd îţi plăteşti abonamentul pentru liniile RATB, nimeni nu te întreabă dacă eşti de acord să ţi se împuie capul cu publicitate şi nici măcar dacă numărul decibelilor este suportabil. Şi asta nu-i nimic, există forme mai grave de agresare prin publicitate: semnezi un contract cu o companie de telefonie mobilă, bifezi un X îngroşat în căsuţa care te va proteja de SMS-uri cu oferte de la bănci, magazine de haine sau tombole şi, în mai puţin de o săptămînă, vei constata că ai făcut un efort inutil.  

Seara, la întoarcerea acasă, din cutia poştală se iţesc colţurile îndoite ale cataloagelor stufoase ale hypermarketurilor şi ale magazinelor de tip Brico, iar dedesubt, rătăcite timid, stau ascunse ofertele celor care vor să-ţi cumpere apartamentul sau ale celor care vor să ţi-l zugrăvească. De clanţa uşii de la intrarea în apartament stă agăţată nesmintit o broşură din paginile căreia îţi surîd cîteva zeci de tipuri de pizza. S-au adăugat de curînd fluturaşii unor restaurante chinezeşti şi ale altora care livrează la domiciliu „mîncare ca la mama acasă“. Primăvara, Bulevardul Ion Mihalache este bîntuit de megafoane care cheamă la concerte, tîrguri de turism sau de nunţi. Aceleaşi informaţii se regăsesc lipite vîrtos pe tomberoanele gigantice pentru deşeuri reciclabile din vecinătate. De pe tomberonul pentru reciclat plastic şi metal priveşte în jos, cu un aer misterios, Ştefan Bănică jr, de pe cel pentru reciclat sticlă zîmbeşte tîmp Horia Brenciu, iar pe cel pentru reciclat hîrtie şi-l împart frăţeşte Nigel Kennedy şi Damian Drăghici. Tomberonul din urmă e plin-ochi cu ambalaje pentru pizza. Brandurile de restaurant de pe cotoarele ambalajelor sînt aceleaşi cu cele de pe fluturaşii agăţaţi zilnic de uşile apartamentelor.  

Fuga de marketing te aruncă în braţele primitoare ale blogurilor cîtorva amici. Cele cu succes la public s-au tivit recent cu reclame.

Bogdan Iancu este antropolog şi ţine blogul http://micutisme.blogspot.com.