De ziua Sfîntului Andrei, Luminătorul românilor, se aşternu în atmosferă o ceaţă densă care crea o stare apăsătoare de confuzie sufletească. Predica părintelui, rostită pe ton înalt, a fost mai mult o efuziune lirică naţionalistă, cu mesaje pompoase de genul „Noi, românii, ne-am născut creştini“, „Noi am fost evanghelizaţi de Sfîntul Andrei“, „Sîntem creştini încă din stare embrionară“, „Daco-geţii aveau o cultură superioară romanilor şi elinilor“, „Aici, la noi, este leagănul civilizaţiei europene“. Apăsaţi de pîcla de afară şi de ditirambul părintelui la adresa creştinătăţii noastre placentare şi a genezei teogonice a poporului nostru, ne-am aciuat într-o vilă din Cotroceni, am comandat o pizza cu ton, am desfăcut o sticlă de vin Smerenie şi am purces la simpozionul (syn = împreună, pino = a bea) nostru. Personajele dialogului nostru simpotic sînt: Cristi (Cr), care se poate smeri şi cînd nu trebuie fără să vrea, Mihai (M), care se smereşte doar în zilele impare, Clement (Cl), care se smereşte profund doar post factum, şi Ion (I), care nu se poate smeri decît în faţa lui Dumnezeu.

Cr: Dragi simpotes, zi de sărbătoare mare, de aceea o să avem şi noi un dialog mare, în sensul că va fi o dezbatere radicală şi fără menajamente despre fenomenul ignoranţei, ca să nu zic al prostiei, în Biserica noastră. Vom discuta despre profunzimea acestui fenomen, despre modurile de manifestare şi cauzele lui, despre confuzia dintre smerenie şi ignoranţă şi, mai ales, despre ce trebuie făcut pentru a fi măcar estompat acest trend catastrofal pentru Biserică şi, implicit, pentru noi toți. Aş vrea să ne înţelegem că lancea noastră vituperantă nu se îndreaptă către credincioşii simpli, ci către învăţătorii lor, care, unii dintre ei – sau mai bine zic nu toți dintre ei –, poate din ignoranţă, proferează nişte învăţături care nu consonează cu teologia Părinţilor Bisericii. Situaţia este dramatică, pentru că asistăm la o deteologizare brutală masivă a discursului bisericesc, prin ignorarea teologiei propovăduite de Biserică prin sfinţii ei de atîta vreme.

M: Aş pune degetul pe rană şi aş spune că asistăm la o sufocare a raţionalităţii printr-un entuziasm misticoid debil, o credinţă oarbă, de fapt o credinţă sentimentaloidă emasculată, care nu mai acceptă nici măcar un argument raţional, darămite teologia profundă a Părinţilor. Între noi fie vorba, Părinţii erau oameni şcoliţi, care argumentau raţional credinţa.

Cr: Nu ştiu dacă putem spune chiar aşa. Credinţa o trăiau, evident, nu superficial sentimental, ci cu toată fiinţa lor, inclusiv cu mintea, nu putem spune că o argumentau. Argumentau învăţătura despre credinţă pentru a o insufla oamenilor. Da, scriau raţional, se foloseau de raţiune, doar raţiunea e un dar de la Dumnezeu, dar erau şi mistici, aveau o legătură directă cu Dumnezeu. Putem lua cazul lui Palama. Era un om de rugăciune şi se spune că n-ar fi scris nimic dacă nu izbucnea cearta isihastă, dar în acelaşi timp argumenta logic şi mai mult folosea din plin filozofia lui Aristotel.

Cl: Atunci cum se face că s-a pierdut această legătură între credinţă și raţiune, între a gîndi şi a simţi în Biserică? De exemplu, predica este o kerygma, adică să transmiţi pe scurt un mesaj teologic. Clar, concis, logic. O argumentație logică chiar şi despre lucruri care sînt dincolo de logică. Păi, ce se întîmplă astăzi? Predica a devenit un psalm dislexic bazat cu precădere pe emoţie. Oamenii trebuie să plece acasă cu un mesaj, emoţiile întîlnirii cu Dumnezeu le trăiește fiecare în sinea sa! Credo ut intelligam a lui Anselm, care subliniază rolul credinţei în cunoaştere, nu înseamnă butada Crede şi nu cerceta, imputată de atei credincioşilor.

Cr: Mai mult, Sfîntul Vasile cel Mare ne spune că Dumnezeu a lăsat multe lucruri nedescoperite pentru ca mintea noastră să exerseze să-şi cîștige dexteritatea gîndirii; Creatorul ne-a oferit în puţine cuvinte doar punctul de plecare pentru „a fi cugetate cele ce lipsesc“. Însă, atunci cînd nu mai putem cerceta, „simplitatea credinţei este mai puternică decît demonstraţiile logice“.

M: Ehe, tare mi-e frică că această simplitate a credinţei a ajuns prostia credinţei, pentru că astăzi la loc de frunte în Biserică nu sînt Biblia sau Teologia patristică, ci litaniile publice şi minunile (mă sufoc de atîtea minuni!) şi moaştele (peste tot numai moaşte!). Şi minunile inutile ale lui Arsenie Boca, cum ar fi teleportarea lui science-fiction din închisoare, care pur şi simplu frizează demenţa! Imaginea care transpare azi este aceea a femeilor îmbrobodite care se înghesuie să sărute oasele sfinte, expuse cu mare fast de preacucernicii părinţi.

I: Hai să nu exagerăm! Toate aceste ritualuri au şi ele rostul lor, fac parte din­tr‑un sistem liturgic bine elaborat, doar că, aşa cum zic Părinţii, trebuie să fie închinare înţelegătoare, logiki latria. Şi aici sînt nevoit să recunosc că logiki nu prea mai e închinarea. Aş vrea însă, pentru a analiza această deteologizare a credinţei sau a modului de exprimare a credinţei, să spun din capul locului că, după mine, cauza principală este îndepărtarea de teologia Părinţilor şi crearea unei teologii facile care să fie gustată de vulg, care să fie ingerată uşor şi prin care să fie îndrumate/controlate uşor masele. Cauza prostiei din Biserică, de la vlădică la opincă, atunci cînd ea există, este renunţarea la Cuvîntul Vieţii şi la adevăraţii tîlcuitori ai acestui cuvînt.

Cl: Numai dacă luăm în considerare ce impact comercial au noile paterice ruse şi cărţile duhovniceşti pline de tot felul de minuni faţă de scrierile Părinţilor, ne putem da seama de involuţia fenomenului religios. Am înlocuit cărţile de teologie cu fel de fel de broşurici duhovniceşti. Nu mai zic de pelerinajul la părintele Arsenie Boca! E clar, Arsenie Boca l-a tăiat pe Grigorie Palama, el este acum autoritatea supremă în materie de teologie.

I: Vorbim chiar de o alunecare spre erezie. Haideţi să dăm şi un exemplu, care are legătură cu tragedia tinerilor din clubul Colectiv. Mai bine zis să ne imaginăm un sondaj adresat mai-marilor preoţilor, preoţilor şi credincioșilor, care să aibă o singură întrebare: este Dumnezeu autorul răului în general şi, în particular, în cazul tragediei pomenite mai sus? Răspunsul ar fi DA în proporţie de peste 90%, chiar dacă Părinţii ne învaţă că Dumnezeu nu este autorul răului, nici al celui primordial, ca obîrşie şi esenţă, al cărui autor sub nici un chip nu poate fi Dumnezeu, şi nici al celui secundar, care constă în pedepsirea faptelor celor rele de către Dumnezeu, aşa cum greşit credea Augustin. Dumnezeu care pedepseşte, plăsmuit antropomorfic în mintea înfierbîntată a unor credincioşi, nu există. Să dăm şi cîteva mărturii patristice: Vasile cel Mare are o lucrare cu un titlu sugestiv: Că Dumnezeu nu este autorul răului, Dionisie Areopagitul numeşte răul paripostas, pentru că nu are ipostas şi deci nu poate fi din şi de la Dumnezeu, Grigore de Nyssa, pentru a respinge ideea că Dumnezeu este autorul răului, merge pînă la a flirta cu apocatastaza, Ioan Damaschin, în lucrarea Împotriva Maniheilor, pe pagini întregi înfierează aceeaşi idee…

Cl:. Știi că nu sînt de acord întru totul cu tine, am mai discutat asta în alt simpozion. Plecînd însă de la ceea ce ai spus tu, aş putea spune că atitudinea oficialilor Bisericii faţă de acest eveniment tragic poate implica o variantă din două: fie nu au clare în mintea lor aceste învăţături patristice şi s-au ferit să se atingă de ceva necurat, mai bine zis de ceva pedepsit de Dumnezeu, fie nu au vrut să se atingă de ceva pe care credincioşii îl cred pedepsit de Dumnezeu.

M: Mă depăşesc astfel de idei. Ce pot să spun eu, ca o concluzie a mea personală, este că sancta simplicitas s-a transformat într-un bigotism care-i alungă din Biserică pe oamenii care vor să gîndească. Fericiţi cei săraci cu duhul tinde să fie luat ad litteram, chiar dacă, pentru Părinţii Bisericii, expresia însemna a fi smerit. Dumnezeu ne vrea smeriţi, dar nu proşti!

I: Şi ar trebui să subliniem că nu e vorba de acea falsă smerenie sau de acea smerenie tîmpă care exclude demnitatea umană, ci de cea autentică, prin care îl imiţi pe Hristos, Cel care s-a smerit pînă la moarte şi încă moarte pe cruce, cum spune apostolul Pavel. Aş concluziona eu că ignoranţa în Biserică rezidă din înstrăinarea de teologia autentică, cea dătătoare de viaţă. În Biserică au pătruns unele învăţături şi obiceiuri care ne prostesc de-a dreptul şi care nu au nimic în comun cu Biserica al cărei cap este Hristos, nu un simplu om.

Tot înaintînd spre seară, ceaţa a devenit mai groasă, întunecînd zorii. La finalul dialogului ne-am trezit cu un gust amar ca de pelin, deşi vinul fusese delicios. Cu această amărăciune în gît, am conchis, toți într-un gînd, că prostia este cea mai cruntă boală a omenirii.

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii „Aristotel“ Thessalonic. Cea mai recentă carte: Grigorie Palama,  vol. III, ed. biling­vă, traducere note, introducere, ed. Gândul Aprins, 2015.