„Vai de suflețelul nostru
Care cînd să fie mare
Ni se cocoșă ca prostul
Proștilor dînd ascultare...”
(Eugen Jebeleanu)

 

„Națiune, fii deșteaptă!”
(Patronul...)

 

Prostia, ca și derivatul ei adjectival prost par cuvinte ușor de folosit – dacă e să judecăm după frecvența utilizării lor. Ele ne ajută să ne diferențiem bine de ceilalți, oricare ar fi ei (proști sînt numai ceilalți, nu noi), să ieșim basma curată dintr-o situație stînjenitoare („Ce prost am fost!”, spun, și capacitatea mea autocritică se presupune că surclasează gafa mea dinainte, gata, m-ați iertat, nu e puțin lucru să admit că sînt prost...), să numim cu un singur cuvînt de dispreț o clasă altminteri greu de definit (antivaxerii? niște proști inculți! adepții vaccinului? proști și îmbrobodibili de către agenturi! autorii doctoratelor pe bune? proștii, nu știau că se poate și altfel! autorii doctoratelor plagiate? niște proști, domnule, nici să plagieze bine n-au știut! stînga intello? proștii: se fac că nu știu ce crime a făcut comunismul! dreapta conservatoare? niște proști înfumurați, insensibili la binele poporului... lista poate continua, în funcție de temele zilei, la exercițiile generale de părerologie).

Dar această capacitate a prostiei de a explica lucruri, caracteruri și pozițiuni din cele mai diverse o face, la urma urmei, oarecum ubicuă, o reduce la o dimensiune unică: prost e celălalt în raport cu mine, carele – pe cale de consecință – sînt, se va înțelege, deștept. În miezul acestei dileme despre definirea prostiei, nu pot pentru ca să nu observ o deplasare hotărîtă a cîmpului semantic al prostiei, survenită – m-aș aventura să aproximez – în ultimul secol.

Înainte vreme, prost era cel ce nu înțelegea mersul lumii (nevasta bocind viitoarea cădere a drobului de sare, de pe poliță în capul copilului din copaie – la Creangă), prost era cel ce nu putea deosebi între sensul literal și figurat al cuvintelor (Moartea înșelată de Ivan Turbincă – la același, deși aici tare mă tem că e vorba de o întreagă filozofie a limbii, ascunsă de vederea proștilor într-o poveste cu tîlc, pentru că proștii nu știu tîlcui lumea...). Proștii (lui Rebreanu) erau cei ce nu știau cum să ia trenul, cum să intre în modernitate din mers, cei ce rămîneau de căruță. Proști au fost cei ce n-au știut să profite nici de oferta de oportunism a comunismului (dacă erai deștept, te mai și plăteau pentru scăderile tale de caracter!), nici de oferta de victimizare a postcomunismului (că numai proști se pot numi cei ce nu și-au luat „ceferticatul de revoluționar”, mai ales în orașele țărișoarei unde revoluția s-a amînat din cauza vremii improbabile și a vremurilor nefericite). Proștii – pe scurt – erau definiți de ceea ce nu știau: sensuri, ocazii, prilejuri, ordine (ale superiorilor reali) și ordinea (cosmosului). Mai mult, prostul nu își cunoștea – într-o limitare de-a dreptul ontologică – propria prostie: el nu știa că era prost, chiar dacă (vorba cîntecului) „bun odor la casă-a fost!”.

Dar, spuneam, tot mai abitir mi se pare că „de-așa vremi (ale înțelegerii prostiei) se-nvredniciră cronicarii și rapsozii”, în vreme ce proștii de azi știu. Știu ce nu știu și (indiferent de pricina neștiinței lor) știu, în schimb, cum să compenseze asta, cu o abilitate care ar fi admirabilă, dacă nu ar fi ea însăși periculoasă. Prostia – în accepția ei originară, străveche, de la daci moștenită și de romani altoită – s-a deplasat discret, dar esențial, spre impostură. Căci impostura este, azi, arta de a ascunde ceea ce nu știu prin forme goale, dar blindate sub aspect etic: dreptul la opinie (invocat adesea spre a exprima liber prostii... vezi antivaxerii anterior invocați), dreptul la liberă determinare (în numele căruia fac ce vrea mușchii mei, chiar dacă ei vrea prostii), dreptul la lene (studentul meu care nu citește invocînd libertatea lui confesională – cartea necitită era scrisă de un autor catolic, or el e FOARTE ortodox – nu e decît un impostor jmecher, adaptînd la mediul academic, permisiv și neatent, românesc, prostii transoceanice), dreptul la impunerea deciziei mele în detrimentul altora. Iar dacă – în poveștile de demult („mai de demult...”) – prostul suferea de pe urma propriei prostii (au nu se plîngea Moartea lui Ivan Turbincă de dureri de fălci și de măsele...?), astăzi, de pe urma prostiilor impuse de cei erijați în impostorii unei culturi democratice suferă... ceilalți. Nu ei, niciodată ei, cei proști (în sensul originar, mă iertați pentru precizare, al termenului). În urma manifestării dreptului de a nu purta mască al unui prost cu ifose, se îmbolnăvesc alții, oameni cuminți altminteri, cu frică de medici și cu mască reglementară. În urma dreptului de a interpreta liber (căci ce e libertatea decît un drept divin, democratic și ețetera?) definiția plagiatului, nu suferă plagiatorul, ci eventualii lui viitori elevi, studenți, pacienți. Pe scurt, suferă ceilalți. Cum suferă ei? Ei bine, aici mi se pare că răsucirea de direcție semantică e cel puțin spectaculoasă, pentru că răspunsul la această întrebare se impune, parcă, singur: ceilalți suferă ca proștii. Ca și cum proștii sînt, de fapt, tocmai ei.

Ioana Bot e profesor universitar, predă literatură română la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.