„Cîndva, voi avea un cont de Facebook“, trebuie să-şi fi spus Nostradamus, pentru care viitorul nu păstra, zice-se, nici un secret. 
 
Glumesc, desigur, doar că, într-un atare caz, harul de prezicător ar fi putut triumfa, pentru că Nostradamus chiar are un cont de Facebook, unul foarte vizibil şi accesat, întreţinut cu asiduitate de adepţii săi. Mai mult decît atît, unii „savanţi“ pretind că Nostradamus ar fi prezis platforma Facebook în sine, numindu-l pe Mark Zuckerberg un demon care s-ar hrăni cu sîngele celor slabi. Ca de obicei, amatorii de ceaţă pe creier nu fac trimitere la un original, citează un catren oarecare în limba engleză, cel mai probabil inventat ad-hoc, şi practică hermeneutica pedagogului de şcoală nouă, cu răspunsuri „neţăsitake ghe lojica lucrului, amăsurat inkelijinţii“ credulului. Scrie în catren cuvîntul mark? Atunci e musai Zuckerberg. La urma urmei, nici acest Nostradamus nu e altceva decît un demon care se hrăneşte din necuprinsul prostiei omeneşti, de unde s-a şi ivit. 
 
Aş putea să-mi spun la rîndul meu: „Cîndva, voi avea un cont de Facebook“, nefiind, de principiu, defavorabil fenomenului. „Cîndva“ înseamnă, pentru mine, „cînd voi avea timp“. Deocamdată nu am, dar nici nu-i invidiez pe cei care au timp pentru mesaje şi tapaje, înjurături şi pupături, apoftegme şi flegme, indignări şi resemnări, hărţuiri şi dezvăluiri, solidarizări şi trădări – toate pe Facebook. Îi înţeleg pe cei care, resemnaţi, au abandonat reţeaua – acuzînd imposibilitatea de a-şi şterge definitiv profilul de utilizator –, îi înţeleg şi pe cei care sînt mai curînd abonaţi pasivi, mi-e greu totuşi să-i înţeleg pe cei care devin foarte irascibili, de îndată ce îndrăzneşti să critici fie şi puţin fenomenul, tu încercînd prin aceasta doar să-l înţelegi. 
 
În fond, prin ce a excelat Facebook-ul (varianta mioritică) în ultimele luni? Prin bune şi prin rele, evident. În speţă, prin posibilitatea oferită unor violatori de a-şi hărţui în continuare victima, la mult timp după săvîrşirea faptei; prin mobilizarea fără precedent a alegătorilor la urne; prin solidarizări în cauze socio-profesionale sau umanitare; prin devoalarea unor comportamente antisociale (precum în viaţă, aşa şi în mediul virtual); prin vulnerabilizarea unor „vedete“ care ofereau gratuit, prin postările lor, indicii pentru spărgătorii de case. La începutul anului, Facebook-ul devenise însă deja o cutie de rezonanţă mult prea mică pentru vocea celui care, beneficiind de binefacerile reţelei, ajunsese să ocupe prima funcţie în stat. În urma succesului din alegeri, Klaus Iohannis era pe punctul de a transforma reţeaua de socializare în organ consultativ, neînţelegînd că logica de campanie nu coincide cu logica guvernării. Între timp, locul de prim comunicator online pare să fi fost totuşi adjudecat de premier, care a dat jocul din genunchi pe jocul de taste. 
 
Una peste alta, oricît de sobre şi de necesare ar fi unele conţinuturi ale comunicării pe Facebook, imaginea de „uşă a cortului“ pe care o propagă reţeaua de socializare este greu de şters. Limita dintre spaţiul privat şi cel public este, în acest caz, nefast de incertă şi orice reglementare în domeniu va fi privită cu amuzament de către abonaţi, obligativitatea de „a-şi arăta faţa“ în reţea nemobilizîndu-i pe toţi aceştia să devină şi responsabili – cel puţin nu la noi. Dialectica dintre adresă şi adresabilitate rămîne inaccesibilă majorităţii românilor, dat fiind nivelul de educaţie al acesteia, care nu-i permite să înţeleagă că nu poţi spune orice oricui şi oricînd, chiar dacă ai libertatea de a o face. Dimpotrivă, delictul de calomnie a devenit unul dintre deliciile cele mai savurate pe Facebook, pentru că oricum nu e perceput astfel, ci ca o… mică bîrfă. 
 
Despre precaritatea cognitivă pusă astfel în lumină mă sfiesc să mă pronunţ aici. Dar de o întrebare tot ar fi loc: ce reiese, în fond, din profilul unui utilizator de Facebook? Că are cîteva cărţi preferate? N-a citit destul. Că a dezvoltat un adevărat cult pentru cîteva filme? Vorbim de cecitate corticală. Că are cîteva formaţii de muzică pe care le ascultă obsesiv? Sînt urechile lui. Că are gusturi? Cine nu are? Că are, să zicem, 635 de prieteni? A uitat complet semnificaţia cuvîntului. Că are porniri exhibiţioniste? După caz. Că e narcisist? Toţi sîntem. Că-i place să se mintă singur? Da. 
 
Fiind oricum singura fiinţă capabilă de minciună, omul a inventat prin Facebook încă un mijloc de punere în act a măştii sociale. Nu-i era de-ajuns ipocrizia zîmbetului profesional, făţărnicia laudelor de complezenţă, machiavelismul politic, sperjurul religios, duplicitatea în cuplu, tartuferia din timpul liber, iezuitismul din trafic, bufoneria cotidiană. A mai adiţionat încă o formă de falsitate, ce-i drept, una cu valenţe certe de comunicare. Cît de convingător poate suna un „Nu te-ai schimbat deloc!“ adresat unui fost coleg de liceu, regăsit după 25 de ani, cînd tocmai asta aşteaptă omul cu chelie şi burtă de la celălalt capăt care a postat o poză de pe plajă, de la Mamaia! Dacă mai lipeşti mesajului şi emoticonul potrivit în coadă, l-ai îngenuncheat. Desigur, profilul de utilizator şi mesajele acestuia pot fi şi sincere la nivel declarativ. Şi, bineînţeles, există şi utilizatori inteligenţi de Facebook, dintre cei mai puţin frivoli, care-şi cultivă astfel exclusiv mediul profesional, care ştiu că nu orice – găseşte rima! – merită comunicat. 
 
Însă tocmai funcţionarea în regimul lui „cîteva“ dă seama inconsistenţei personalităţii umane. Luat la bani mărunţi, omul este gol pe dinăuntru ca pe dinafară, tocmai pentru că aşa îl vrea logica funcţionărească. „Bifaţi căsuţa corespunzătoare!“ este moartea individului exprimată în jargon birocratic – marca Eichmann. Omul-bifă are fix aceleaşi resurse de empatie faţă de semeni pe care le are un arheolog faţă de o hîrcă de neolitic timpuriu. Ca şi arheologul, el ştie. Ba chiar, el ştie întotdeauna mai bine, deşi, ca să dea un like, trebuie să fie alike, să se topească în indistincţia magmatică din care se plămădeşte masca socială. Cînd o face, are senzaţia că erupe, că în el ţîşnesc energii participative colosale, că s-a conectat cu Big Bang-ul, dar like-ul său nu este mai mult decît un stins chiţcăit de şoricel. 
 
Să facem un mic exerciţiu de imaginaţie distopică şi să vedem cum ar fi arătat fenomenul Facebook în Grecia lui Pericle, dacă el ar fi fost posibil. În primul rînd, s-ar fi numit prosopobiblion – traduc literal – şi ar fi pretins de la utilizator, pentru a se autentifica, să-şi declare partizanatul pentru anumiţi zei, soiul de măsline preferat, vinul pe care pariază, smochinele la care aderă ultimativ. Pe scurt: o mască asumată. Prosopobiblion-ul ar fi oferit posibilitatea conectării atenienilor cu spartanii, ar fi unit Grecia continentală cu cea insulară, ar fi avut o mulţime de avantaje politice. Platon n-ar mai fi trebuit să se căznească scriind scenarii filosofice, cu scenografia aferentă – să zicem, reşedinţa lui Agathon –, ci i-ar fi mobilizat pe Socrate, Apollodoros, Aristomede, Phaidros etc. să schimbe opinii în contradictoriu despre eros şi însuşirile sale deja în mediul virtual. Mai devreme sau mai tîrziu, din această fierbere s-ar fi ridicat suficient caimac încît, printr-un simplu copy-paste, tomul să fie gata: E-Banchetul! 
 
În schimb, ce nu i-ar fi reuşit nicicum personajului principal al lui Platon, unui Socrate logat în prosopobiblion, ar fi fost maieutica, adică tocmai metoda sa de căpătîi. Unii precum Apollodoros i-ar fi dat un like necondiţionat, alţii ar fi „şeruit“ imediat filosofemele maestrului – vulgarizîndu-le, se-nţelege –, doar că, de convins, Socrate n-ar mai fi convins pe nimeni, oricît de mic şi de neştiutor s-ar fi făcut bietul de el, spre a capta bunăvoinţa celorlalţi. Motivul este foarte simplu: motorul Facebook-ului nu este nevoia de comunicare – pentru asta există alte canale mai dedicate scopului –, ci voluntarismul utilizatorilor, nevoia de a avea dreptate, măcar în ultimă instanţă. Dacă utilizatorul n-ar vrea să aibă ultimul cuvînt, nici n-ar mai posta nimic. Ce caută omul în viaţă mai mult decît orice? Un sens. Facebook-ul este mîntuirea în nonsens. 
 
Nici exerciţiul de imaginaţie propus mai sus n-a fost chiar inocent. În literatură, atunci cînd vrei să tematizezi un viciu, n-o faci abstract, ci îi atribui o „faţă“. Procedeul nu se numeşte Facebook, ci prosopopee, dar e totuna. Este procedeul predilect al autorilor de satiră. Nu-i zici viciului „fariseism politic“, că nu te-nţelege nimeni, îi spui „Farfuridi“ şi-i dai oase, carne, piele, o faţă pilduitoare. Şi uite-aşa, adăugînd la Farfuridi un Brînzovenescu, un Tipătescu, un Caţavencu etc., obţii comedia. La cîte milioane de feţe reuneşte, Facebook-ul nu poate fi altceva decît cea mai vastă comedie de moravuri a momentului, una atît de irezistibilă, încît îmi spun: „Cîndva, voi avea un cont de Facebook“.  
 
Gabriel H. Decuble este eseist şi poet. Cea mai recentă carte publicată, Tu n-ai trăit nimic, a apărut la Editura Cartea Românească.