- argument -

Probabil că 90-60-90 şi lui Dumnezeu îi place. De-asta ne-a dat Cosmo, jogging, fitness şi SPA, dieteticieni şi nutriţionişti, botox, liposucţii şi lifting. În Occident, în ultima jumătate de secol, standardele relativ robuste din anii ’50 au fost înlocuite de manechinele filiforme, pe la începutul anilor ’70, apoi modelele sportive din anii ’80 au fost schimbate cu frumuseţile androgine şi skinny ce au impus, din a doua jumătate a anilor ’90 şi pînă astăzi, o anume siluetă a frumuseţii care presupune o serie de exigenţe referitoare la circumferinţele şi dimensiunile corpului, la o anumită armonie a elementelor fizionomice şi la o proporţie bine definită a capului, bazinului, braţelor, taliei, şoldurilor etc. 

90-60-90 sau 76-56-81 sau 86-61-86... Whatever!  

Televiziunea, cinema-ul, videoclipurile, revistele, fotografia, publicitatea, adică mass-media, moda şi formele de cultură populară promovează, cu excepţiile de rigoare, imaginea aceleiaşi femei perfecte, prin proporţii, armonie şi atitudine. O fantezie/fantasmă media ce invadează şi ocupă mentalul colectiv prin repetare şi asociere cu simbolurile gratificatoare ale sexualităţii, puterii şi fericirii, devenind o adevărată obsesie colectivă generatoare de complexe şi frustrări pentru cei care confundă, pînă la capăt, frumuseţea cu trendul societăţii de consum & entertainment, cu marketingul şi arta simulacrului. 

Dar cît de discutabilă este dorinţa femeilor de (a face orice pentru) a se încadra în standardele fizice ale frumuseţii şi, mai ales, cît de blamabilă este preferinţa (sau instinctul) bărbaţilor pentru un asemenea ideal?  Şi de ce n-am crede, tocmai acum, promisiunile plăcerilor acestor proporţii?