Prunul din curte avea în fiecare an niște fructe vineții, pipernicite, viermănoase și pline de clei, care cădeau singure din pom cînd începeau să se coacă. Le puteam mînca doar cînd erau verzi și acre de-ți făceau gură pungă. Nu înțelegeam de ce nu poate să rodească și el ca lumea. În fiecare an speram că o să-și revină și o să ne trezim și noi cu niște prune gustoase. Nu s-a întîmplat, dar nici nu l-a tăiat nimeni. A rămas zeci de ani un copac de decor.

Așa că, toamna, mergeam cu bunica în piață și ea căuta fructele cele mai bune pentru magiun. Lua cîte o prună din grămadă și o desfăcea ostentativ, în două jumătăți perfecte. Doar dacă sîmburele se dezlipea ușor de pulpă se decidea să le cumpărăm. Apoi se tocmea la preț, și asta nu-mi plăcea deloc. Țăranca ne încărca plasele, după indicațiile bunicii, și ne duceam cu ele în stație, unde așteptam autobuzul ca să ajungem acasă. La fel proceda și cu vinetele, și cu ardeii capia, pe toate le controla așa cum căuta găinile de ouă, pînă găsea legumele de zacuscă cu moliciunea perfectă.
Nu știu de ce, nici una dintre pregătirile conservelor pentru toamnă nu mă fascina ca prepararea magiunului. Într-o oală imensă, care fierbea cîte o zi întreagă la focul de lemne din curte, bunica amesteca din cînd în cînd cu o lingură de lemn. Era serioasă și, dacă mi-ar fi spus cineva că așa se fac vrăjile, aș fi crezut. Clisa roșiatică bolborosea și mirosea înnebunitor. Uneori, îmi dădea să gust și căldura fructelor avea ceva leșinător: un dulce neașezat, ca o promisiune a clătitelor care vor veni.

După ce obținea textura dorită, în ziua următoare lăsa vasul să se răcească. Iar mirosul se insinua în casă și noi toți, învăluiți în parfumul acela zaharisit, ne pregăteam pentru iarnă. Știam și că lumina zilelor de octombrie se va topi la fel ca prunele cărnoase, pînă va deveni un fel de magiun întunecat, și atunci voi sta mai mult în casă.

Poate pentru că gemul de gutui îl pregătea în cantități mult mai mici și n-aveam niciodată mai mult de cîteva borcane, mi se părea o mare delicatesă. Cel de prune umplea cămara, așa că o mai boscorodeam pe bunica că iar a făcut prea mult, dar ea nici nu mă băga în seamă. Bietul de el devenise un fel de Cenușăreasă a conservelor, peste care dădeam, indiferent ce căutam.

Sora bună a gutuilor era conopida din bidoanele cu murături. Îmi băgam mîna în lichidul rece și pescuiam fiecare buchețel alb, pe care îl ronțăiam apoi cu o mare plăcere. Gogoșarii și gogonelele mi s-au părut mereu nesuferite, castraveciorii i-am redescoperit mai tîrziu, și campioni peste ani au rămas cei crocanți, puși în saramură cu crenguțe de vișin și mărar, de mama unei prietene.

Mama continuă să-mi trimită toamna cîteva dulcețuri, pe care le țin în dulapul din bucătărie. Îmi face bine să le știu acolo. Sînt seri în care îmi tai o felie de pîine, pe care îmi întind un strat de unt și puțin gem de prune, și pare că magiunul bunicii nu s-a terminat niciodată și că vom avea provizii și pentru iarna care urmează. În lipsa lui, frigul ar deveni insuportabil.

Mi se întîmplă uneori să cer, cînd merg la restaurant să mănînc, o salată de murături și, dacă primesc niște tristeți în oțet, pe cuvînt că îmi piere tot cheful. Aș șterge aceste rețete de pe fața pămîntului. Venim de departe și papilele noastre gustative au amintiri clare despre puterea acestor mîncăruri. Cîndva, în viața asta, visez că o să mă ocup de niște conserve perfecte. Că o să aranjez pe o poliță niște borcane de magiun, în care au fiert și sîmburi de nucă, pe care o să lipesc cîte o etichetă, și o să mă uit în fiecare zi cît de mult s a mai tulburat apa la murături. Că o să mi tremure sufletul dacă am fiert destul, la „bain-marie“, dulcețurile ca să reziste peste iarnă.

Și, dacă o să mă iau cu altele, ca și pînă acum, și n-o să mă prindă toamna pregătită să-mi fac planuri adevărate, o s-o scot la capăt cu magiunul acela, care încă bolborosește și miroase înnebunitor.