Duzina anilor petrecuţi ca profesoară în şcoala de stat m-a purtat între două extreme: limba latină şi limba română. Am avut, astfel, perspectiva unui profesor aproape inutil, în primul caz, ca apoi să devin cea mai importantă profesoară sub raportul numărului de ore (aproximativ cinci de română) la fiecare clasă. Am predat totdeauna şi la gimnaziu, şi la liceu, ceea ce, din nou, mi-a prilejuit o dublă perspectivă. Am trecut, asemeni croitoraşului cel viteaz, prin şapte şcoli, de la grupuri şcolare la colegii naţionale. În final, dirijată de o „armonie prestabilită’’, am ajuns în „cea mai bună dintre lumile (i.e. şcolile de stat) posibile’’: Liceul „George Coşbuc“. Diversitatea aromelor carierei mele în şcoala de stat presupune „unitate în diversitate“, întrucît Bucureştiul a fost unica scenă pe care am evoluat. 
 
Pe parcursul celor doisprezece ani am fost preocupată să reduc impostura în care mă aflam: fusesem livrată de Universitate drept profesoară calificată, fiind, în fapt, cu totul nepregătită didactic. Norocoasă a avea vocaţie de profesoară, am reuşit să găsesc motivaţia să studiez, să reflectez, să investesc financiar sume importante, încît să devin în aceşti ani o simplă, dar onestă profesoară. Reflecţia, deopotrivă cu informarea, m-au ajutat să înţeleg că vocaţia e numai o premisă (importantă, e drept) pentru calitatea unui profesor, dar ceea ce conferă adevărata calitate a acestuia o constituie mai ales formarea sa profesională. Altfel, diminuarea imposturii devine un pariu personal. Ca să cîştigi pariul, trebuie să posezi caracter. În măsura în care acceptăm că a fi profesor înseamnă ca lucrurile învăţate să le faci învăţabile, decurge că a forma caracterul elevilor presupune a avea tu însuţi caracter. 
 
Neavînd şansa formării iniţiale, cum ar fi de aşteptat, mi-am interpretat partitura şapte ani după ureche. Predarea literaturii am furat-o de la profesori ca V. Nabokov (Cursuri de literatură rusă, Cursuri de literatură), G. Călinescu (Curs de poezie), E.M. Forster (Aspecte ale romanului), Igor Stravinski (Poetica muzicală). După şapte ani la catedră, absolvirea unui masterat de didactică, în care am învăţat „să citesc notele“, mi-a adus confirmarea doar a unora dintre reflecţiile mele despre ce înseamnă să predai literatură. Ce am înţeles atunci? Lucruri de felul acesta: în pelicula The History Boys (2006), unul dintre elevi se răzvrăteşte pentru că nu înţelegea poezia pe care o învăţa pe dinafară. Profesorul, excentric şi inovator, îi mărturiseşte că nici el n-o înţelege (cu mintea), dar că rolul memorării ei este să o ştii pentru „cînd o fi nevoie“. Altfel spus, profesorul de literatură îşi echipează elevii cu un arsenal pentru ca, în momentul în care în universul fiecăruia apare o gaură ce se cere umplută, aceştia să aibă la îndemînă imaginea, versul, poezia, ca să-şi întregească universul. În ce măsură gratuitatea estetică te pregăteşte pentru piaţa muncii, aceasta este o altă discuţie. 
 
Ajung cu aceasta la o altă etapă din cariera mea: schimbarea registrului public cu cel privat cu doi ani în urmă. „Cea mai bună dintre lumile (i.e. şcolile private) posibile“ a devenit pentru mine Şcoala Internaţională Americană din Bucureşti. Din nou, „armonia prestabilită“ a funcţionat, oferindu-mi prilejul de a experimenta perspectiva opusă învăţămîntului de masă. De la sărăcia formării şi inexistenţa resurselor de orice fel, m-am trezit într-un paradis didactic. Încurajarea profesorilor de a urma cursurile cele mai bune din lume este o chestiune de bază a acestui sistem. Şi am profitat din plin de noua şi neaşteptata lume ce mi se deschidea. 
 
Resursele materiale ale şcoalii întrec orice vis al simplei profesoare care eram. Închipuiască-şi cineva cum, de la o bibliotecă de 50 de metri pătraţi, în care cărţile purtau pecetea argheziană a „florilor de mucigai“, am descoperit o bibliotecă de 1000 de metri pătraţi, dispusă pe două niveluri, cu aproximativ 40.000 de volume pe hîrtie, la care se adaugă resursele online şi patru bibliotecari. Autori din toate colţurile lumii, povestitori exotici, ilustratori sînt invitaţi curent la biblioteca de la AISB. Am achiziţionat pentru toţi elevii cîte un exemplar din fiecare carte pe care am citit-o la clasă. Şi au fost zeci de titluri. Orice material mi-am dorit a fost procurat de şcoală, orice invitat am propus, şcoala m-a susţinut. Am putut experimenta, asemeni unui profesor de biologie, aducerea elefantului în clasă pentru a-l observa: i-am invitat la oră pe autorii pe care îi studiam – pe Ioana Nicolaie, Mircea Cărtărescu, Florin Bican, Adina Popescu etc. Pe lîngă gratuitatea estetică a literaturii, începea astfel să capete contur pregătirea elevilor pentru piaţa muncii prin literatură. Interacţiunea cu autorul cărţilor studiate nu mai era doar de domeniul imaginaţiei (Imaginează-ţi că scrii autorului o scrisoare în care…). Autorul în carne şi oase le-a explicat contextul scrierii textului, contextul autorului, fiind un model de rol viu, convingător. Prin urmare, avînd toate acestea la îndemînă, profesorul de literatură română de la Şcoala Americană are un alt rol şi o satisfacţie de altă natură decît colegul său de la o şcoală de stat. 
 
În plus, orice carte ar dori acesta să citească – de ficţiune, de specialitate, de didactică –, oricît de nouă sau de scumpă ar fi, zidul financiar a căzut. Ca urmare, profesorul acesta are timp pentru pregătire temeinică, pentru reflecţie, pentru desăvîrşirea sa. Nu are preocuparea desăvîrşirii veniturilor, precum profesorul din sistemul public. Acesta din urmă îşi consumă energia care i-a mai rămas în procesul profund pervertitor al sfintelor meditaţii. Toate tribulaţiile asigurării unui nivel minim de trai îl văduvesc de aplecarea spre formarea sa. Nu doar formarea didactică nu şi-o va desăvîrşi, dar, în lipsa expunerii la informare şi reflecţie, va rămîne cantonat în credinţa că normalitatea este una patriarhală, homofobă, xenofobă. Pentru că profesorii îi învaţă pe elevii lor ceea ce ei înşişi au învăţat, deformarea celor din urmă este, în sistemul de stat, inevitabilă. 
 
Pentru a conchide, opinia mea, după paisprezece ani de cînd sînt profesoară, este că, în sistemul de stat, profesionalismul este un pariu personal, aproape un apostolat, de unde şi caracterul excepţional al unor astfel de profesori. În cazul învăţămîntului privat, condiţiile sînt atît de prielnice, încît climatul firesc în care educaţia se desfăşoară este profesionalismul. O întrebare incomodă emerge, pentru mine, de aici: care e eficacitatea învăţămîntului de masă, implicit viitorul său? 
 
Ioana Nanu este profesoară de limba şi literatura română la Şcoala Internaţională Americană din Bucureşti.