Ştii că eşti român atunci cînd realizezi că una dintre puţinele concluzii acceptate la o discuţie despre mersul societăţii constă într-un fel de oftat fără speranţă, însoţit de variaţii pe tema: „aici e România, nimic nu se schimbă“.

Aş numi acest curent de gîndire logica excepţiei fataliste, un fel de perpetuă scuză pentru un laissez-faire valah prost înţeles. Sînt aproape sigur că orice posesor de act de identitate românesc şi-a comunicat exasperarea în felul acesta măcar o dată în viaţă, acuzînd în gol cine ştie ce genă specifică naţiunii care împinge, indiferent de voinţa subiecţilor, pe drumul ratării în grup.

Ştiu destui oameni care ar adăuga, fericiţi să contribuie la lămurirea specificului naţional, particula „român“ la titlul „Despre neajunsul de a te fi născut“. În paranteză fie spus, sînt convins că la un moment dat se va întîmpla şi va fi un success editorial măcar la fel de mare ca publicarea operelor complete ale lui San Antonio. Sau ale lui Dan Puric, totuna.

Am încercat să înţeleg de unde vine exasperarea asta pasivă, şi singura explicaţie satisfăcătoare pe care am putut-o găsi ţine de un soi de neîncredere istorică în capacitatea instituţiilor româneşti de a ţine drumul drept.

Organizarea politică a românilor îţi lasă adesea impresia că e mai degrabă rezultatul unor necesităţi de administrare curentă şi reprezentare externă decît a unui proiect gîndit pe termen lung. Moştenitori ai unui teritoriu (geografic, cultural, etnic) delimitat de graniţele statelor vecine, sîntem obligaţi să îl folosim. Asemenea unui copil obligat să ia decizii de adult, o facem. Dar sîntem incapabili să calculăm consecinţe, fără ajutorul unor străini binevoitori.

Rezultatul e uşor de observat. În deciziile administraţiei româneşti se pot identifica adesea un soi de precipitare agitată şi o lipsă de planificare sub semnul urgenţei, al căror firesc rezultat e haosul sau blocajul. Cred sincer că nu întotdeauna politicienii noştri sînt ticăloşi. Uneori sînt pur şi simplu dezorientaţi.

Aşa se face că mirarea principală constă, de multe ori, în capacitatea, vie încă, de a ne mira. Exasperarea despre care scriam mai devreme e doar semnul distanţei sanitare puse între individ şi o societate disfuncţională. Nu inexistentă – România nu e anarhică sau imposibil de condus, ci doar nesigură, temătoare şi zgomotoasă.

Nici nu e greu de înţeles de ce e aşa. România s-a dezvoltat în salturi inegale, cu schimbări bruşte de direcţie care au impiedicat o definire în timp a unui specific naţional şi, mai ales, o împărţire, cît de cît onestă, a beneficiilor între membrii societăţii. Nici măcar în timpul comunismului (cînd s-a înregistrat cea mai lungă perioadă de creştere economică continuă de cînd se întocmesc statistici) nu a existat sentimentul că toată lumea pleacă de pe picior de egalitate în viaţă. Aristocraţia naţional-comunismului românesc e încă identificabilă şi la 20 de ani după dispariţia oficială a sistemului care a produs-o.

Teama de următoarea schimbare, de următorul gest brusc al istoriei face ca solidaritatea şi altruismul să pice pe ultimul loc în ordinea priorităţilor. Iar, în România şi aiurea, asta se vede cel mai bine la cei care au şansa să conducă.

I-am văzut la lucru în ultimii ani. Unii au preferat austeritatea pentru cei mulţi în locul opririi scurgerii de bani publici în beneficiul celor puţini. Ceilalţi au ales să se arunce într-o aventură furios-suicidală, de teamă că accesul necenzurat la resurse le va fi oprit de singurul om rămas în picioare în tabăra cealaltă. Mergînd mai în spate un pic, ne aducem aminte de un guvern care a cheltuit ca şi cum sfîrşitul lumii coincidea cu sfîrşitul mandatului.

Disperarea cu care îşi dispută privilegiul de a împărţi resursele, refuzul jocului politic onest şi cu limite vin din logica lui „aici şi acum“, iar asta – la un nivel inconştient al discursului public – transmite neîncredere.

Iar neîncrederea în conducători obligă la soluţii individuale. Perpetuu perplecşi, navigăm prin societate şi ne salvăm constatînd şi luînd distanţă.

Sînt unul dintre cei care cred că alegerile cîştigate pe mici şpăgi electorale nu sînt semn de înapoiere, ci de cinism. Nu al politicianului (e şi acela), ci al alegătorului. Beneficiul imediat e preferat celui pe termen lung. Tranzacţia între lideri şi cetăţeni se face pe colţ de masă şi cu mize minore. Pentru România există doar „azi“.

Excelentul volum Why Nations Fail (Daron Acemoglu & James Robinson) încearcă să explice succesul şi eşecul naţiunilor folosind o grilă simplă şi eficientă pînă la un punct. Pe scurt, sînt identificate două feluri de instituţii – „extractive“ şi „inclusive“.

Statele ale căror elite aleg prima variantă sînt condamnate invariabil la înapoiere şi eşec. Cheia succesului – susţin autorii – ţine de găsirea unei căi de împărţire a oportunităţilor şi resurselor. Cu cît sînt mai puţini cei care le controlează, cu atît şansele eşecului şi irelevanţei pe termen lung sînt mai mari.

Exemplele invocate de cei doi economişti sînt multiple, dar poate cel mai şocant priveşte cele două oraşe cu acelaşi nume situate de o parte şi de alta a graniţei americano-mexicane. În fapt, o singură localitate, care a avut neşansa să fie despărţită în două de o frontieră. Nogales-ul mexican e sărac, afectat de criminalitate şi corupţie iar speranţa de viaţă este mică. În cel american avem de-a face cu opusul. Se trăieşte mai bine, rata de criminalitate este scăzută, iar accesul la servicii publice de calitate – extins. Comparaţia e elocventă, nu mai insist asupra detaliilor. Alt exemplu adus în discuţie de Acemoglu şi Robinson vizează problema celor două Corei. Elita restrînsă şi izolată din nord a creat o societate în suferinţă, bîntuită de foamete şi restricţii inimaginabile pentru sudul vecin care, fără pretenţia că a găsit soluţia perfectă, a reuşit să aplice un model de dezvoltare mult mai puţin opresiv, dar mult mai eficient. Coreea de Sud este astăzi una din primele 20 de economii ale lumii, se bucură de respect şi poate influenţa deciziile în foruri multinaţionale. Şi asta doar pentru că elitele sud-coreene au acceptat să împartă cu cetăţenii din dividendele succesului.

Am amintit de lucrarea celor doi pentru a demonta logica excepţiei fataliste. Nu există predestinare pentru naţiuni. Trecutul nefericit nu justifică un viitor egal în nefericire. Însă România e astăzi undeva la mijlocul distanţei dintre Ceauşescu şi Ceauşescu. Elita tîmpă, opresivă şi imobilă a regimului comunist a fost dată la o parte pentru că nu a dorit să-şi împartă privilegiile cu masele în numele cărora guverna. A fost înlocuită de o elită confuză, precipitată şi pe alocuri ticăloasă care tinde, din păcate, să se transforme într-una extractivă.

Paradoxal, unul dintre avantajele comunismului a fost moştenirea unei societăţi relativ omogene. Teoretic, s-a pornit din acelaşi punct. Însă cîştigurile (de necontestat) ale democraţiei româneşti se împart între prea puţini membri ai societăţii.

Se creează sub ochii noştri o clasă de învingători de tipul Lance Armstrong. Iar ceea ce trebuie să înţelegem din avansul unor personaje ridicole în viaţa politică (le ştiţi prea bine) e protestul mut al alegătorilor, şi nu vreun semn de retardare.

Veţi spune că poporul e suveran şi, dacă alege să se sinucidă, n-are decît să o facă. La o astfel de afirmaţie, cel mai bun răspuns e o privire înapoi către rezultatele alegerilor. În ultimii 20 de ani votul majoritar a fost dat către partide centriste, şi nu din ceea ce numim extremişti. Extremele s-au făcut simţite doar cînd cîte o generaţie politică şi-a marcat eşecul, iar efectul lor a fost pasager.

E alegătorul român mai puţin avizat, mai puţin educat, mai puţin conştient de lumea în care trăieşte? Exclus.

De 20 de ani se votează pentru meritocraţie, egalitate de şanse şi reguli funcţionale. Aşa se va vota probabil şi în decembrie, în pofida tuturor scenariilor apocaliptice vehiculate zilele astea. Însă dacă nici de data asta cîştigătorii nu vor pricepe miza, Ceauşescu din viitor o sa zîmbească satisfăcut. Vremea lui e un pic mai aproape.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl găsiţi pe Twitter.

Foto: V. Dorolţi