Ați spus, în mai multe intervenții publice, că plagiatul e un fenomen complicat în România și nu se rezumă la cazurile de politicieni care au atras atenția publicului. Cît de complicat e fenomenul?

Aici putem vorbi despre mai multe perspective sau, dacă vreți, mai multe dimensiuni. Astăzi vedem împreună vîrful unui aisberg care s-a putut, din păcate, construi în timp. Sînt vizibile aceste persoane publice care atrag atenția, dar problema plagiatului nu se rezumă la ele. Dacă vă veți uita pe site-ul CNATDCU, veți putea observa și alte nume, mai puțin sonore, care au intrat în atenția comisiilor de specialitate, pentru că asupra lor planează suspiciuni de plagiat. Apoi, ce s-a discutat mai puțin este responsabilitatea coordonatorului de doctorat, în relația pe care și-o construiește cu doctorandul său. Să nu uităm, în munca lui de cercetare, studentul doctorand este ghidat de un profesor coordonator, care îl ajută, îl orientează, îl consiliază. Cît de complex este acest fenomen? Dacă discutăm despre plagiat, clar nu putem exclude din discuție școlile doctorale și efortul pe care trebuie să îl facă pentru apărarea unor principii. Se vorbește în spațiul public despre o luptă împotriva imposturii care trebuie dusă de la individ la instituție.

În școală, elevii sînt învățați să preia (de pe Internet, din cărți etc.) și să reproducă informații, dar nu prea sînt învățați cum să fie creativi, cum să folosească acele informații. Într-o formă sau alta, sînt învățați să copieze. Oare nu aici stau începuturile plagiatului?

Putem discuta, desigur, despre valorile pe care școala, în întregul ei, le promovează. Apoi, despre cum este pregătită, astăzi, școala noastră să răspundă acestei dinamici sociale largi, dar, mai ales, nevoilor elevilor de astăzi. Care se simt, pe bună dreptate, prinși într-un fel de a învăța vetust, învechit. Nu vreau să generalizez, pentru că știu că sînt și situații în care profesorii fac eforturi reale, dar sînt semnale care vin din partea elevilor, a părinților și, la fel de relevant, din aceste testări internaționale. Care vorbesc despre ce ne lipsește, adică ce trebuie să îmbunătățim. Eu sînt profesor și am învățat, în toți acești ani de interacțiune cu studenții mei, că esențială în tot acest proces de învățare este activitatea profesorilor și că tinerii pot îmbrățișa sau, din contra, respinge informația. Această atitudine este condiționată de modul în care mentorul, profesorul reușește să transmită informația, să valorifice cunoașterea.

Evaluările naționale și bacalaureatul pun presiune pe elevi, părinți și profesori. Așa încît, pentru a avea rezultate, se recurge la o metodă veche: elevilor li se predau (la unele materii) comentarii și analize gata făcute, pe care trebuie să le memoreze și să le reproducă la examen. Mai sînt relevante evaluările, în acest context?

Nici nu încape discuție, practica aceasta, a reproducerii de texte învățate pe de rost sau, și mai rău, dictate la clasă, este extrem de nocivă pentru elevi. Nu stimulează gîndirea critică, creativitatea, un fel adecvat de a aborda nu doar situațiile legate de învățare sau școală, ci, în plan mai larg, de viață. Cum vrem să creștem tineri independenți, cu opinii, capabili să își caute propriile argumente și să accepte altele, dacă noi nu facem decît să cultivăm mimetismul de la cele mai mici vîrste? Acum, dacă ne gîndim și la relevanța acestor evaluări de care vorbeam mai devreme, cred că e cazul să aducem în discuție și standardizarea acestor eva-luări. Este un subiect ușor sensibil pentru mediul preuniversitar, dar cred că trebuie să ne preocupe și acest aspect pe care, ați văzut, și experții în educație îl aduc în discuție. Anume, existența unei baterii ample de subiecte elaborate standardizat, pe niveluri de dificultate, spre exemplu, cu grade diferite de complexitate. Apoi, putem vorbi despre subiecte corelate cu evaluările internaționale pentru că, într-o anumită măsură, evaluările internaționale urmăresc niște obiective care, din păcate, nu se regăsesc, neapărat, în testele noastre. Discuția este extrem de complexă…

Dacă – așa cum arată unele estimări – există cîteva mii de teze de doctorat plagiate, cum se poate rezolva această problemă? Se pot retrage mii de titluri de doctor? Pot fi analizate (de către cine?) mii de teze?

Eu nu aș putea vorbi, în acest moment, de mii de teze, pentru că nu am această estimare și nu știu dacă o are cineva. Sau, dacă are o analiză în acest sens, poate să o facă publică. Reiau ideea de mai sus, referitoare la responsabilitatea școlilor doctorale de a impune, în primul rînd, criterii clare de respectare a eticii în cercetare. Rămîn convins că o astfel de responsabilitate este, mai mult decît altele, a profesorilor și a școlilor doctorale.

Apoi intervine CNATDCU, prin comisiile sale, să sancționeze abaterile de la aceste principii. Mecanismul prin care se analizează suspiciunile de plagiat este acela că oricine poate depune o sesizare la CNATDCU, însoțită de dovezi. Mai departe, comisiile de specialitate analizează și se pronunță.

Ce se poate face pentru ca, măcar de acum înainte, fenomenul plagiatului să fie ținut sub control? Soft-uri antiplagiat? Modificări legislative sau de proceduri/comisii? Ce tip de măsuri sînt necesare?

Filozoful american Fred Dretske propunea „principiul Xerox“ pentru a defini fluxul informațional. Ce spune el este că avem nevoie de toată informația asociată unui mesaj, cu acuratețe, pentru a avea o comunicare completă, cu sens. Dar să nu confundăm informația cu înțelesul sau cunoașterea. Ei, bine, ce se întîmplă la noi e că nu aplicăm acest principiu „Xerox“ la informația pură, ci la ceea ce credem că ar fi cunoașterea. Iar a dobîndi cunoaștere e un proces complex care își are sursa în informație, dar nu își poate găsi întemeierea în copiatul ei mimetic.

Ca să vă răspund la întrebare, cred că, în primul rînd, avem nevoie de o schimbare de mentalitate cu privire la valorile noastre, ale comunității academice. Nici un program antiplagiat, lege sau comisie nu pot face ceea ce trebuie să facem noi, în comunitatea noastră. Faptul că problema plagiatului a ajuns atît de sus pe agenda publică ajută, acum cîțiva ani nu se discuta despre copiat, despre combinațiile CTRL+C și CTRL+V de pe tastatură. Rămîn consecvent ideii că universitatea trebuie să își asume responsabilitatea deciziilor sale, în echilibru cu autonomia universitară. Din păcate, însă, multe dintre instituțiile academice nu sînt, în acest moment, suficient de puternice pentru a gestiona și aceste lucruri. De aceea e nevoie de acest mecanism pe care îl gestionează CNATDCU. Iar speranța mea e că evaluarea școlilor doctorale, pe care am introdus-o în modificările la legea Educației, va reprezenta un pas important în procesul acesta mai larg de recredibilizare a cercetării și, implicit, a mediului universitar.

O bună parte a opiniei publice nu pare sensibilă la chestiunea plagiatului, nu îl asimilează cu un furt. Cum vă explicați?

Din păcate, am văzut că nu e sensibilă nici la furtul propriu-zis. Nu îmi propun să fiu dramatic, dar poate că în acești ani ni s-au amputat, cu sau fără știința noastră, unele simțuri. Cred însă că trebuie să fim cu adevărat vigilenți la respectarea principiilor, a regulilor care animă comunitatea academică.

a consemnat Mircea VASILESCU

Foto: E. Enea